”Memoriile Căpitanului Dumitru Păsat, 1941-1945”
Editura Humanitas, București, 2015
Editate şi prefaţate de Eugen Negrici
Destinul lui Dumitru Păsat rezumă fidel o bună parte din istoria României în prima jumătate a secolului trecut, probabil cea mai frământată din întreagă noastră istorie (răscoala ţăranilor din 1907, războiul balcanic din 1913, Primul şi al Doilea Război Mondial, rebeliunea legionară, instaurarea regimului comunist). Născut în anul 1906, într-un sat din judeţul Vâlcea, orfan de tată care, înrolat în Armată, moare în 1918 în Moldova de tifos exantematic, provenind dintr-o familie numeroasă, mama îl lasă în 1920 în grija Regimentului 2 infanterie din Râmnicu Vâlcea, devenind iniţial copil de trupă, apoi urmând cariera militară, învăţând în şcolile de profil din Iaşi şi Sibiu, ajungând în preajma izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial căpitan. Memoriile sale[1], recuperate şi puse în valoare de Eugen Negrici, reprezintă imensa dorinţă a fiecărui om care supravieţuieşte unor tragedii de a-şi spune punctul de vedere, de a lasă ceva în urmă. Nevoia de a lăsa o mărturie.
Păsat lasă un portret relevant şi asupra evenimentelor din ianuarie 1941, când era încartiruit în Ploieşti. Cu destulă diplomaţie, dar şi curaj, reuşeşte să dezarmeze un grup important de legionari, chiar şi pe prefectul legionar al judeţului Prahova, un anume Măntăluţă asupra căruia a găsit “doar” un revolver şi cuţit. Păsat oferă şi alte detalii mai picante asupra dezarmării legionarilor, în rândul cărora se aflau şi destule femei. “Pe femei le controlau la început, în poşetă, şi dacă nu găseau nimic le căutau până dădeau de pistolul ascuns în sân sau pe burtă, sub elesticul de la chiloţi.” Ne putem lesne imagina distracţia soldaţilor, însă fanatismul legionarelor parcă le îndreptăţea acţiunea preventivă. Pentru rolul sau în păstrarea liniştii publice în Ploieşti, oraş strategic al României, a fost decorat cu Virtutea Militară de pace clasa I, “cea mai mare medalie ce se atribuie unui ofiţer pe timp de pace”. După izbucnirea războiului împotriva URSS, a mai rămas un an în zona petroliferă, nefiind iniţial trimis pe frontul din Moldova şi apoi Odesa.
Abia în iunie 1942, neînţelegându-se cu comandantul regimentului său, a fost expediat la centrul de instrucţie de la Sărata din Basarabia. Sărata fusese un sat locuit de colonişti germani care fuseseră repatriaţi de Hitler şi unde erau instruite atât elementele dubioase şi infracţionale ale Armatei Române (dezertori, hoţi), cât şi cele care avuseseră simpatii legionare. Tuturor acestora regimul antonescian le-a oferit posibilitatea reabilitării dacă acceptau să lupte pe front împotriva sovieticilor. S-au constituit astfel nişte batalioane speciale care au fost trimise în linia întâi, după cum a fost cazul şi cu cel din care făcea parte Păsat. Din ce relatează el, hoţii au rămas hoţi, continuând micile furtişaguri chiar şi într-o ţară atât de săracă precum era URSS.
Asemeni altor contemporani, nici Păsat nu prea înţelege ce căutau românii la Cotul Donului, pentru cine şi de ce erau nevoiţi să lupte în nişte condiţii teribile. În toate memoriile de război ale unor combatanţi care s-au aflat în încleştarea de la Cotul Donului apare întrebarea esenţială: a cui a fost vina? Păsat mai găseşte una, în afară de germani (care, în mod sigur, au fost principalii responsabili pentru dezastroasă amplasare a trupelor române): ofiţerii superiori români de la comandamente. Evident, cei care nu erau în linia întâi, cum era el (căci şi el era ofiţer superior). Când a trecut pe la comandamentul diviziei sale, generaului Mazarini nici nu l-a băgat în seamă “Aceşti oameni, de felul generalului Mazarini, au fost complet rupţi de soldat şi ofiţerul din linia 1. Au mâncat şi au băut mai abtir că în ţară, au petrecut şi s-au distrat ca în timp de pace, cu muzică militară, cu tarafuri de lăutari. Chefurile ţineau toată noaptea. Şampania curgea în valuri, iar femeile dansau aproape goale în faţa lor.”[2] Ar fi interesant de ştiut care era sursa lui de informare din moment ce el stătea pe linia întâi, iar atunci când şi-a vizitat punctul de comandă al diviziei şi a văzut nemijlocit, nu consemnează astfel de evenimente.
Contraofensiva sovietică din dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942 a rămas unul din cele mai teribile momente trăite de Armata Română de-a lungul celui de-al Doilea Război Mondial. Chiar dacă militarii din linia întâi precum şi Păsat (dar şi Mărculescu şi mulţi alţi ofiţeri) au avertizat comandamentele diviziilor care se aflau în spate liniilor, de pregătirile pe care sovieticii le făceau în timpul nopţii, nimănui nu i-a păsat. Oricum românii nu aveau cum să preîntâmpine o asemenea acumulare de forţe, iar germanii erau storşi de resurse în diabolica încleştare din oraşul Stalingrad. Sovieticii au tatonat de nenumărate ori terenul înainte de 19 noiembrie, trimiţând la moarte sigură diverse echipaje de tancuri care erau incendiate de români. Dar atunci când au lovit, au făcut-o la sigur. Şi Păsat confirmă că în prima zi, cei care şi-au dat seama şi au avut curaj sau au fost laşi, şi au părăsit poziţiile îndreptându-se spre sud au scăpat şi nu au fost prinşi în cleştele sovietic. Evident, spre marele dispreţ al celor care au ales să se bată, uneori până la ultimul cartuş şi ultimul obuz. Şocul căderii în prizonierat a fost imens.
Atestă şi el grozăviile din timpul marşurilor morţii, după cum a făcut-o atât de expresiv şi zguduitor Radu Mărculescu, când a avut loc o selecţie naturală prizonierilor de război, de la execuţia sumară a celor care nu puteau ţine pasul, lăsaţi pradă corbilor care roiau deasupra coloanelor de mii de oameni, până la setea provocată de lipsa apei (lingeau gheaţă şi zăpadă) şi foametea (după mai multe zile de marş li s-a oferit un pumn de făină pe care l-au amestecat cu puţină apă- nu există nici urmă de foc pentru a coace făina abia mai apoi primind o pâine la patru oameni) jaful sistematic la care au fost supuşi de paznicii sovietici: «Cred că nu există chinuri mai mari decât să mergi şase zile şi şase nopţi încontinuu, încălţat în bocanci strâmţi, în care abia îţi intră piciorul, şi pe un ger de 30 de grade sub zero.»[3] «Când treceam prin sate îndurăm cele mai mari umiliri, insulte, înjurături, scuipături, loviri cu bolovani şi câte altele din partea populaţiei. Dacă ar fi putut, ne-ar fi scos ochii la toţi sau ne-ar fi dat foc.»[4] După ce au ajuns la o gară, ofiţerii au fost separaţi de trupă. Înghesuiţi în vagoane ca sardelele.
Păsat este dezamăgit de comportamentul unor colegi ofiţeri chiar sub gradul lui care nu au fost un exemplu pentru trupă. “În captivitate dispare, la o bună parte din oameni, omenia şi toate celelalte însuşiri frumoase ale omului, dispare bunul-simt, dispar regulamentele militare, dispar toate legile şi se aplică legea junglei, legea celui mai tare şi mai puternic.”[5] A ajuns în ceea ce el numeşte lagărul Libidiansk pe Don care pare a fi fost mai degrabă un lagăr provizoriu de tranzit (doar 2 camera mari adăposteau 250 de ofiţeri români). După 3 zile au primit o pâine la zece oameni, jumătate de litru de supă de peste şi o lungurita de zahăr. La jumătatea lui decembrie, cele trei sute de ofiţeri români au fost îmbarcaţi în tren şi după mai multe zile de adevărat chin (într-o gara de tranzit descarcă împreună cu un sublocotenent cadavrele a 40-50 ofiţeri români morţi şi stivuiţi într-un vagon) au ajuns la Moscova unde au primit şi prima masă adevărată (supă cu macaroane şi o bucăţică de carne, 600 grame de pâine, şi casă- un adevărat regal culinar sovietic). Transportaţi în celebrul lagăr pentru ofiţeri ai Axei de la Oranki, un ansamblu monastic dezafectat. Au fost întâmpinaţi de comisarul politic Cotler. Scos noapte din baracă pentru a-şi scrie autobiografia, iar apoi pentru a fi descusut. Şi el confirmă ceea ce relata şi Radu Mărculescu: cei care aveau viciul fumatului şi nu reuşeau să se abţină şi vindeau o parte din raţia de pâine, principalul aliment din Gulag, aveau şanse foarte mari să moară.
A acceptat să colaboreze cu administraţia lagărului, iniţial în funcţia de şef al băii. În aceasta funcţie, a supervizat deparazitarea unui convoi de prizonieri unguri şi italieni căzuţi prizonieri în urmă luptelor de la Orel din ianuarie 1943 şi atestă faptul că italienii au fost cei mai afectaţi de condiţiile de pe front, spre deosebire de unguri şi români, mai rezistenţi, mai obişnuiţi cu frigul. “Noi, românii, am fost cei mai rezistenţi dintre toate neamurile, deşi am fost supuşi aceloraşi greutăţi şi lipsuri. În ordinea următoare veneau ungurii.” S-a îmbolnăvit de tifos exantematic. Apoi a învăţat să croşeteze (nu îi plăcea să joace cărţi, nu avea ce citi) şi nu a ezitat să participe la tot felul de munci fizice la care îi obligau sovieticii încălcând încă o dată convenţiile internaţionale. Credinţa că păstrarea verighetei îl va ajută să revină acasă, după cum îi spusese soţia la plecare.
Relatează şi încercarea de recrutare a comitetului antifascist în frunte cu Ana Pauker şi întâlnirea de pomină (mult mai plastic descrisă de Mărculescu, e drept) a colaboratorilor sovieticilor cu ofiţerii români, şi aminteşte de atitudinea sfidătoare şi curajoasă a căpitanului de cavalerie Popescu-Tudor care după discursurile propandistice s-a ridicat şi le-a combătut, ştiind bine la ce se expune. A fost imediat ridicat de sovietici. Totuşi, 5% dintre ofiţeri s-au alăturat “cauzei antifasciste” (Păsat mai oferă un procent de 2-3% de simpatizanţi ascunşi, care nu aveau curajul să recunoască faptul că se înscriseseră în Divizia Tudor Vladimirescu). La 1 aprilie 1945 a luat fiinţă Divizia Horia Cloşca şi Crişan în care s-ar fi înrolat 1.100 de ofiţeri români. A revenit la Ploieşti spre surprinderea tuturor cunoscuţilor care îl crezuseră mort la Stalingrad. Un caz fericit, a ajuns acasă în iunie 1945. Nu a oferit prea multe detalii despre înrolarea lui în cea de-a două divizie de voluntari, Divizia Horia, Closa şi Crişan care a ajuns în ţară după terminarea războiului. Se pare că un rol important l-a jucat ataşamentul faţă de generalul Lascăr. Se miră de ce atitudinea oamenilor faţă de această divizie era caracterizată de suspiciune şi scepticism. El se face că nu înţelege, scriind că românii îi credeau comunişti. De asemenea, este vizibilă frustrarea lui faţă de tratamentul la care a fost supus el, care nu a mai apucat să lupte împotriva fascismului şi alţi camarazi care au prins primul tren, Divizia Tudor Vladimirescu, ocupând ulterior funcţii importante în aparatul de stat comunist, şi, mai ales, în nouă Armata a RPR, calchiată după cea Roşie.
Memoriile lui Dumitru Păsat reconfirmă (a câtă oară?) procedeul ales de sovietici. Ofiţerii români care au colaborat cu sovieticii au avut numai de câştigat. Cine s-a împotrivit, dacă nu a murit, a zăcut în Gulagul sovietic până în 1951 şi apoi a mai făcut alţi trei în cel din RPR. Iată exemplul lui Mircea Otto Haupt, la Cotul Donului doar maior, căzut prizonier în noiembrie 1942, promovat rapid la gradul de colonel, întorcându-se cu DTV, ajungând general de brigadă în 1947, comandant militar al Capitalei, subinspector pe probleme de îndoctrinare, trecut în rezervă în 1959 (ne putem imagina cu ce pensie!!) cu gradul de general-colonel, trăind bine merci până în 1981. Pe de altă parte, şi el a resimţit durerosul stigmat al militarilor români care au luptat şi suferit pe frontal de Răsărit pentru România. “Cu ce am fost noi de vină, soldat şi ofiţer, că am fost trimis acolo în Răsărit să luptăm, că după aceea să ne pună pe frunte stigmatul că am luptat în Răsărit? De ce această deosebire între cei ce au luptat în Est şi Vest? Cei ce au făcut această discriminare nu s-au gândit că, dacă ar fi fost şi ei în locul nostru, nu ar fi luptat şi ei la fel?”
Destinul căpitanului Păsat după revenirea în ţară nu a fost spectaculos, dar nici nu a mai cunoscut grozăviile pe care le-au îndurat alţi ofiţeri eroi ai Armatei Regale Române. În 1952, Păsat chiar a fost reactivat în cadrul Armatei RPR[6]. Fără a se ridica la nivelul de expresivitate a memoriilor lui Radu Mărculescu, Aurel State sau Aurelian Gulan, ofiţeri care nu au acceptat să colaboreze în nici un fel de sovietici, anchetaţi cu brutalitate, făcând greva foamei (Păsat nu menţionează acest eveniment, pentru că el deja plecase din lagărul de la Oranki) şi care nu numai că au rămas în Gulagul sovietic până în 1950-51 dar, la revenirea în RPR au fost introduşi în baza de date a Securtăţii, fiind cu toţii ridicaţi din nou în 1958,[7] petrecând alţi trei ani de Gulagul autohton, punctul de vedere al lui Dumitru Păsat îmbogăţeşte paleta memorialistică românească şi dovedeşte complexitatea alegerilor la care au fost supuşi militarii români (şi mai ales ofiţerii) implicaţi în catastrofa de la Cotul Donului.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Elefant.ro.
[1] Memoriile Căpitanului Dumitru Păsat, 1941-1945, editate şi prefaţate de Eugen Negrici, Editura Humanitas, 2015.
[2] Pag. 100.
[3] Pag. 159.
[4] Pag. 169.
[5] Pag. 187.
[6] De altfel, fotografia reprodusă pe coperta cărţii ni-l înfăţişează pe Păsat în această uniformă calchiată după cea sovietică.
[7] Datorită experienţei lor militare erau consideraţi periculoşi de regimul bolşevic autohton care nu dorea să rişte după Revoluţia maghiară din 1956.
