”Diavolul în rochie albastră”, de Walter Mosley
Editura ALLFA, Colecție Strada Ficțiunii, București, 2013
Traducere din limba engleză și note de Ovidiu-Gheorghe Ruța
Dacă, într-o altă recenzie, consideram că romanul polițist al unei autoare autohtone ar trebui ecranizat, de data aceasta am avut ocazia să citesc un roman american care a fost ecranizat, în 1995, cu un actor de clasă ca Denzel Washington în rolul principal. Mă gândesc că Denzel era încă foarte tânăr, la fel cum este, de fapt, și protagonistul romanului – Easy Rawlins. Fără să fi văzut (încă!) filmul, mai cred și că alegerea actorului principal a fost inspirată: Denzel Washington e capabil, într-adevăr, să joace un om fără vârstă, atipic și atemporal, trecut prin ciur și prin dârmon și totuși de o inocență uneori înduioșătoare. Cât despre decoruri, sunt curioasă: Diavolul nu este doar un roman polițist; dimpotrivă, e mult mai dificil de etichetat. L-aș numi noir, fiindcă pe tot parcursul lecturii am fost parcă însoțită de vocea și pălăriile lui Bogart, dar mi-e teamă să nu fie luat drept o glumă nesărată. Asta fiindcă Diavolul este un roman de culoare, cu personaje aparținând majoritar acelei lumi fascinante și misterioase a negrilor interbelici din America.
DeWitt Albright este însă alb, și el îi servește lui Easy (recent dat afară de la fabrica de avioane unde lucra) un pont despre cum ar putea face bani frumoși fără prea mare efort. Nu trebuie decât să caute o tânără, albă și ea, care-și face veacul în barurile de jazz scăldate în penumbră, atât de tipice atmosferei din anii respectivi. Se pare c-ar exista cineva, un domn bogat și sus-pus, care dorește să-i ceară scuze domnișoarei și, poate, să-i recâștige inima.
Presat de ipoteca pe cel mai de preț bun al său, o casă la care mulți doar visează, Easy se transformă în detectiv amator. Situația se precipită, însă, când în scenă își fac intrarea câteva personaje dubioase. Iar când cunoscuți de-ai lui încep să moară pe capete, înjunghiați în propriul pat sau desfigurați în bătaie, Easy începe să se îngrijoreze de-a binelea.
Nimic nu-l poate însă pregăti pentru întâlnirea – fantastică sau fatidică – cu însuși ”obiectul” misiunii sale. Cu tot respectul față de calitățile lui Easy, nici până la finalul cărții nu se poate hotărî dacă Daphne Monet (oare o fi acesta numele său adevărat, măcar?) este înger sau… diavolul în rochie albastră.
Prefer să consider cartea drept o reprezentare inedită (pentru mine, cel puțin) și savuroasă a unei fațete mai puțin cunoscute (mie) a dolarului american. Aș prefera și mai mult să o văd sub formă de film, doar pentru a vizualiza mai clar decorurile și a-mi contura mai specific accentele. Traducerea este ireproșabilă, însă firește că nu poate reda dialectul de Houston, sau felul în care un personaj sau altul rostește o frază. Și ceva îmi spune că, pentru Walter Mosley, asemenea detalii au ajutat enorm la clădirea personajelor.
