”Dezonoare”, de J.M. Coetzee
Editura Humanitas, Colecţia Raftul Denisei, Bucureşti, 2011
Traducere din engleză de Felicia Mardale
Moto: „Se întâmplă în fiecare zi, în fiecare oră, în fiecare minut, îşi spune în sinea lui, în fiecare colţ al acestei ţări. Consideră-te norocos că ai scăpat cu viaţă. Consideră-te norocos că nu ai fost luat ostatic, că nu eşti dus cu maşina chiar în acest moment, sau că nu zaci aruncat pe fundul unei albii secate de râu, cu un glonţ în cap. Ia-o în calcul şi pe Lucy. Mai ales pe Lucy.”
Am fost entuziasmat de J.M. Coetzee încă de la prima lectură şi anume de la istorisirea semi-biografică a propriei tinereţi, despre care am scris câteva cuvinte şi aici. Cu toate acestea, indiferent de experienţa de viaţa, adevăratul stil al unui autor, premiat şi cu Nobelul de altfel, ni se reliefează atunci când scrie ficţiune şi am vrut să îl (re)descopăr pe Coetzee şi din această privinţă citind „Disgrace” (Dezonoare), poate cea mai cunoscută şi apreciată operă a sa, publicată iniţial în anul 1999.
David Lurie este un neconformist în ţara în care o trăieşte şi în spatele personajului se întrezăreşte o dorinţă de alienare: ar dori să îşi schimbe viaţa, ar dori să plece undeva departe de Cape Town, oraşul în care trăieşte şi predă, ar dori să plece undeva în Olanda, unde probabil trăiesc câteva rude îndepărtate. Este la vârsta în care nu mai poate evolua, are 52 de ani, este necăsătorit (sau, mai precis, dublu-divorţat) şi profesor mai mult din nevoie decât din vocaţie, a scris două cărţi de critică literară pe care probabil nu le citeşte nimeni şi pare că, în afara de fiica sa, nu a realizat nimic în această lume.
Recunoaşte sincer că este un afemeiat: „El însuşi nu are fii. Copilăria şi-a petrecut-o într-o familie cu multe femei. Pe măsură ce mama, mătuşile, surorile au ieşit din peisaj, au fost înlocuite, la momentul cuvenit, de iubite, soţii, o fiică. Compania acestora a făcut din el un bărbat care iubeşte femeile şi, până la un punct, un afemeiat. Cu statura sa, oasele lui tari, pielea oacheşă, părul bogat, putea oricând conta pe o anumită doză de magnetism. Dacă privea o femeie într-un anumit fel, cu o anumită intensitate, ea îi întorcea privirea, se putea bizui pe asta. Aşa trăia el; de ani, de decenii, aceasta era coloana vertebrală a existenţei lui.”
Numai că această stare a fiinţei sale, iubirea faţă de femei, nu îi aduce întotdeauna plăceri şi satisfacţii (inclusiv de natură sexuală), ci şi dezamăgiri şi, până la un punct (deşi pare că el nu o percepe astfel), o adevărată dezonoare: pasiunea adusă de zeul Eros pentru una dintre studentele sale, Melanie Isaacs, îl (auto)ascunde din ochii citadelei universitare, este hulit de studenţi şi părinţi, este nevoit să plece din cauza faptului că nu vrea să îşi recunoască greşeala pentru că el, personal, nu crede că a făcut o greşeală. Îşi poate stăvili singur pornirile pasionale, iubirile sau dorinţa care îi înfloreşte în sânge? Chiar şi la această vârstă?
I se propune de către comisia de anchetă chiar şi reabilitarea, iertarea, cu condiţia recunoaşterii păcatului comis şi al consilierii viitoare, o etapă obligatorie pentru a fi reintegrat circuitului universitar. Nu vrea, consilierea „îmi aminteşte prea mult de China din vremea lui Mao. Dezicere de faptele tale, autocritică, scuze publice. Eu sunt de modă veche, aş prefera să fiu, pur şi simplu, pus la zid şi împuşcat. Să termin repede.”
Reîntoarcerea la viaţa molcomă sau adevărata sa pensionare, prin retragerea la ţară, într-un ţinut în care regulile sunt schimbate, iar reverenţa faţă de funcţia şi studiile sale nu mai există (poate cu excepţia „albilor” din jurul său), nu este nici ea prea fericită. La puţin timp după ce a ajuns la ferma fiicei sale, Lucy, singură în mijlocul pustietăţii, ajutată de un negru care nu pare nici prietenos, dar nici duşman, neutru, dar în căutarea posterităţii, ferma este atacată de trei tineri negri, el este incendiat, iar fiica sa violată. Dezonoarea intervine cu adevărata sa forţă, atât pentru el, tatăl ce nu poate să îşi apere fiica, cât şi pentru ea, persoana ajunsă propriul stăpân aflată la o cotitură de drumuri:
–să plece şi să se recunoască învinsă de noua forţă a lucrurilor: „E trecut de ora unsprezece, însă Lucy nu dă semne că are de gând să iasă din cameră. Se plimbă fără rost prin grădină. Se simte invadat de o dispoziţie sumbră. Nu-i vorba că nu ştie cu ce să-şi ocupe timpul. Evenimentele petrecute ieri l-au şocat profund. Tremuratul, starea de slăbiciune sunt doar primele semne superficiale ale stării de şoc. Are senzaţia că, în străfundul lui, i-a fost rănit, molestat un organ vital — poate chiar inima. Pentru prima oară simte practic gustul a ceea ce înseamnă să fii bătrân, plictisit până în măduva oaselor, lipsit de speranţă, lipsit de dorinţe, indiferent la ce i-ar putea oferi viitorul. Prăbuşit pe un scaun din plastic, în duhoarea de pene de pui şi de mere putrede, simte cum i se scurge, picătură cu picătură, interesul faţă de lume. S-ar putea să treacă săptămâni, poate chiar luni, până i se vor cicatriza rănile, însă în acest moment sângerează. După ce se vor fi sfârşit toate acestea, va fi ca o muscă prinsă într-o pânză de păianjen, riscând să se frângă la cea mai mică atingere, mai uşor decât pleava de orez, expus să plutească în derivă, departe.”
-sau să rămână, dar să se afle mereu în pericol: „Ar vrea să-şi ascundă faţa de el, iar el cunoaşte motivul. Din cauza dezonoarei. Din cauza ruşinii. Asta au reuşit să facă vizitatorii lor; asta i-au făcut acestei tinere moderne, încrezătoare în oameni. Povestea se va răspândi ca o pată în toată regiunea. Adică nu povestea ei se va răspândi, ci versiunea lor: dreptul de autor le aparţine. Cum au pus-o la punct, cum i-au arătat la ce-i bună femeia.”
Romanul începe să se concentreze, astfel, în a doua sa parte pe drama unor oameni, devenite prin prisma acţiunilor la care au fost supuse simpatice cititorului, dar şi cheia spre o viaţă viitoare, o viaţă liniştită în aceeaşi comunitate sau într-o alta, diferită şi îndepărtată. Pe de o parte, Lucy, care încearcă să îşi păstreze locul în care s-a retras şi unde se simte cel mai bine, pe de altă parte, David, care luptă să îşi protejeze fiica de lumea tot mai rea, în mijlocul căreia se află.
Suntem într-o perioadă grea a Africii de Sud, iar Coetzee a trebuit să lupte cu această himeră a întregii lumi şi anume libertatea prost înţeleasă, mai ales când libertatea este primită de oameni cu puţină educaţie. După abolirea apartheidului, negrii s-au văzut puşi în faţa alternativei libertăţii, pe care nu o cunoscuseră în viaţa lor, şi fiecare a acţionat aşa cum a considerat de cuviinţă: unii au intrat în universităţi, în politică sau au acceptat funcţii destinate până atunci doar albilor, iar alţii au început răzbunarea împotriva celor care erau până atunci stăpâni. Coetzee i-a descris sub aceste aspecte atât pe unii, cât şi pe alţii, fapt ce i-a atras destui critici în ţara sa natală (el locuieşte acum în Australia, fiind cetăţean al acestei ţări) cu privire la presupusul rasism care răzbate din această carte. Nimic mai neadevărat, este doar o simplă realitate: „A fost ceva atât de personal, începe ea. Au făcut-o cu atâta ură faţă de mine. Asta m-a împietrit de uimire mai mult decât orice. Restul era… previzibil. Insă de ce să mă urască în asemenea hal? Nu i-am văzut în viaţa mea.”
Am scris despre această carte şi pe ClubDiverta.ro.
2 comments