”Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor”, de Svetlana Aleksievici
Editura Corint, Colecția Istorie, București, 2015
Traducere din limba rusă și note de Antoaneta Olteanu, prefață de Ion M. Ioniță
Deși predicțiile agențiilor de pariuri erau în favoarea Svetlanei Aleksievici în zilele dinaintea anunțului final, publicul larg a fost destul de mirat atunci când suedezii au anunțat care este câștigătoarea Premiului Nobel pentru Literatură pentru anul 2015. Aproape nimeni nu știa nimic despre ea, aproape nimeni nu îi citise cărțile, puține dintre ele fiind publicate în traducere românească (deși prin străinătate este recunoscută despre o jurnalistă cu calități deosebite). Pentru mine, a fost o întâmplare că am început cartea ei cu doar câteva zile înaintea anunțului ce a venit din Suedia și, de altfel, toate aceste obiecții și dispute în jurul Premiului Nobel nu prea mă interesează. Le citesc, desigur, le semnalez, dar de fiecare dată mă bucur când câștigă un necunoscut, pentru că în acest fel voi descoperi și eu un scriitor cel puțin decent, dar nu extraordinar, iar operele sale vor fi traduse și în română.
Am fost întotdeauna interesat de problematica iscată de accidentul nuclear de la Cernobîl și am ales, din oferta de la Bookfest 2015 a Editurii Corint, această carte tocmai pentru că istoriile orale (mai ales cele neprelucrate) sunt unul dintre cele mai importante și pertinente obiecte de observație istorică. Svetlana Aleksievici a cules din Bielorusia foarte multe impresii personale asupra accidentului din 1986, care a devastat această țară și locuitorii săi și, spun unele surse, inclusiv din această carte, a grăbit sfârșitul Uniunii Sovietice, le-a dat o formă artistică, păstrând însă forma orală, autentică, în ”Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor”. Nu este o carte de beletristică și nu știu cât din această carte a însemnat ceva atunci i-a fost decernat Nobelul. Cartea este, spuneam, una de istorii orale și aici se poate vedea prea puțin din stilul propriu, din arta literară a autoarei, care are prea puține intervenții directe (doar în ”Informațiile istorice” din preambul).
Sunt puține cărți, foarte puține, care mi-au smuls lacrimi, iar ”Dezastrul de la Cernobîl” este una dintre ele. Este incredibil ce tragedie umană a avut loc la Cernobîl, unele pagini sunt cutremurătoare, incredibil de triste, răscolitoare. Nu sunt necesare prea multe cuvinte din partea mea pentru a observa ce se întâmpla în acea lume și cum au reușit să distrugă vieți simple, fie prin nespunerea adevărului, fie prin trimiterea oamenilor (pompieri, specialiști, oameni de știință, ”lichidatori” etc.) direct în focarul radiațiilor. Iată două exemple care m-au sfâșiat:
”Ne-am întors acasă. Am dat jos tot de pe mine, hainele în care fusesem îmbrăcat, și le-am aruncat la gunoi. Iar boneta am dat-o băiatului meu cel mic. Tare m-a mai rugat. A purtat-o, n-a dat-o jos deloc. Peste doi ani i s-a pus disgnosticul: tumoare cerebrală. Mai departe scrieți dumneavoastră. Nu vreau să mai vorbesc.” (pag. 100)
”Am născut un băiețel, Andrei. Andreika. Prietenele mă opreau: ”Nu trebuie să naști”. Și medicii mă speriau: ”Organismul dumneavoastră n-o să suporte asta”. Apoi… Apoi mi-au spus că n-o să aibă o mână. Nu va avea mâna dreaptă. Aparatul a arătat. ”Ei, și ce-i cu asta?”, îmi spuneam. ”O să-l învăț să scrie cu stânga.” Dar s-a născut normal, un băiețel frumos. Deja învață la școală, are numai note de zece. Acum am pe cineva prin care să respir și să trăiesc. Lumina vieții mele. Înțelege foarte bine tot. ”Mămică, dacă o să mă duc la bunica, pentru două zile, o să poți să respiri?” N-o să pot! Mi-e frică să mă despart de el și pentru o zi.” (pag. 36-37)
Există tendința să consideri că totul a fost un accident, așa este, dar mai rău te enervezi când observi (scriu asta și sub impresia dramei de la Colectiv) că tragedia umană a fost susținută de o incredibilă nepăsare a autorităților comuniste sau, mai bine spus, din cauza dorinței lor de a salva comunismul și omul sovietic. La început, lumea a fost anunțată că orașul trebuie evacuat pentru câteva zile, iar oamenii din Pripiat și din satele învecinate vor trăi prin păduri, în parcuri. Aproape nimeni nu a fost informat despre adevărata cauză, puțini știau că apa nu trebuia băută, că este obligatoriu spălatul des pe mâini, iar copiii trebuiau să stea departe de jocul în noroi sau în nisip. Locuitorii au privit totul ca pe o plimbare de 1 Mai, în care se bea vin și vodcă, în care se fac grătare pe marginea drumului.
Despre radiații aproape nimic, încet-încet oamenii au devenit conștienți că este o stare de necesitate, ca în război. Numai că era un altfel de război, altfel decât erau obișnuiți oamenii. Față de Marele Război, în care naziștii erau inamicul, față de ”războiul rece”, unde trebuia luptat cu imperialiștii americani, aici răul era invizibil, dar se insinua cu și mai mare fermitate, inevitabil, în trupurile oamenilor nevinovați:
”În sate, în uzine luau cuvântul activiști de la comitetele raionale de partid, mergeau peste tot, discutau cu oamenii. Dar niciunul nu era în stare să răspundă la întrebări precum: ce înseamnă dezactivare, cum să-i aperi pe copii, care sunt coeficienții de trecere a radionuclizilor în lanțul alimentar? Despre particulele alfa, beta și gama, despre radiobiologie, radiații ionizante, ca să nu mai vorbim de izotopi. Pentru ei erau lucruri dintr-o altă lume. Ei țineau prelegeri despre eroismul oamenilor sovietici, despre simboluri ale curajului bărbătesc, despre uneltirile serviciilor de spionaj străine.” (pag. 211)
Au trecut mulți ani și lumea încă suferă, urmările sunt departe de a se fi încheiat. Cei intervievați sunt mai sinceri sau mai falși, în funcție și de tragediile care s-au abătut asupra lor sau de poziția în aparatul de stat sovietic la momentul accidentului. Zona din jurul centralei este în continuare considerată zonă contaminată, iar radiațiile nu au dispărut. Cu toate acestea, unii oameni, puțini, s-au întors în locul pe care îl consideră ”acasă”, pentru a muri acolo și supraviețuiesc de mulți ani, singuri în singurătatea lor. Nu trebuie uitate nici excursiile ”exotice” care se organizează, pentru mulți bani, în zonă, cu plecarea de la Minsk sau de la Kiev. Tragedia umană nu s-a sfârșit, oamenii din zonă sunt încă priviți cu suspiciune de către cei pe care îi întâlnesc, dar bielorușii au un simț al umorului extrem de dezvoltat, aproape fiecare supraviețuitor spunând un banc sec despre Cernobîl. Cel mai scurt este acesta: ”Ce popor bun au fost bielorușii!”
O carte cutremurătoare, impresionantă.
