„Trișorii din Harlem”, de Colson Whitehead
Editura Humanitas Ficțion, Colecția Raftul Denisei, București, 2022
Traducere: George Volceanov
”Dar izbânda reprezintă totul. Când ajungi unde ți-ai propus, devii stăpân pe propriul destin.”
Dublu câștigător al Pulitzer Prize în 2019, Colson Whitehead și-a adăugat de-a lungul timpului în palmares alte câteva premii importante: Whiting Award (2000), Dos Passos Prize (2012), Arthur C. Clarke Award (2017), Orwell Prize (2020), Kirkus Prize (2020). Cu cel mai recent roman al său, Trișorii din Harlem, scriitorul revine parțial la încărcătura unui roman psihologic și social de tipul celei din Ruta subterană, dar și la suspansul pe care l-am observat în Băieții de la Nickel.
Trișorii din Harlem, numit de critici o saga literară polițistă, are un un substrat mai puțin dens decât celelalte volume la nivel social, însă câteva voci mult mai puternice și personaje care se impun și cer mult mai multă atenție. Plasată la începutul anilor 1960, povestea îl are în centru pe vânzătorul de mobilă Ray Carney, atras în scheme ilegale și jafuri prin intermediul vărului său, Freddie. Rămânând orfan de mamă de la o vârstă fragedă și fiind fiu al unui infractor înrăit din Harlem, reușește totuși să-și depășească condiția socială și să obțină o diplomă universitară. Devine proprietarul unui mic magazin de mobilă, dar pică în plasa unor idei ieftine de câștig rapid, bazate pe jafuri planificate, crime și răfuieli între bande.
”Noul aranjament al lui Carney cu Salermo Properties Inc. nu s-a bucurat de cine știe ce atenție. N-a ajuns în ziare, dar lui îi plăcea să creadă că, în felul lui, a fost și acesta un eveniment crucial. Ca și cum toate luminile în cinstea lui ar fi aprinse.
Să refuiești Hotelul Theresa era ca și cum te-ai pi*a pe Statuia Libertății. Era ca și cum l-ai droga pe șest pe Jackie Robinson în seara de dinainte de marea finală a campionatului de baseball.” (pg. 41)
Harlemul anilor 1950-1960 este reconstituit magistral. Acesta cred că este fără doar și poate punctul forte al ultimului volum semnat Colson Whitehead. Principiul vieții duble l-am mai regăsit și în Băieții de la Nickel, poate chiar mai bine construit, dar plăcerea intrigii de aici este mai abil orchestrată, și se referă mai ales la problemele pe care le poate experimenta un om obișnuit care intră pe un teritoriu periculos. Whitehead creează de fapt un pseudo roman polițist, în cea mai mare parte a textului parodiază subtil aproape toate aspectele care ar conduce acțiunea spre o carte clasică de gen.
Cele trei episoade ale romanului, care acoperă o perioadă de cinci ani, 1959 și 1964, ating pe rând puncte culminante din viața personajului: prima observă atent drumul său până la crimă, cea de-a doua se concentrează pe dorința de deveni altcineva, iar cea de-a treia analizează responsabilitatea față de binele social, dincolo de interesul personal. Senzația este că cele trei părți ar putea foarte bine funcționa și separat, însă asta ar diminua mult din forța romanului și chiar parcursul acțiunii.
Umorul salvează paginile mai întunecate, iar uneori este dus până la absurd, găsim alăturări ciudate de cuvinte, multă parodie, fanfaronadă sau snobism. Colson Whitehead orchestrează abil planurile și stilurile, iar asta face din Trișorii din Harlem un nou exemplu de virtuozitate literară, cu care cei care au mai avut contact cu romanele anterioare sunt deja obișnuiți.
Lista foarte mare de personaje secundare mi-a părut că îngreunează lectura, multe distrag atenția, nenumărați șefi crimei și hoți mărunți, portrete zugrăvite în detaliu, aspirații ale fiecăruia notate minuțios. Ca și cum autorul și-a făcut o schemă complexă și apoi a construit pe baza ei. Reconstituirea precisă a atmosferei, caracterul cinematic al multor scene, limbajul specific perioadei în care e plasată acțiunea, analiza profundă a personajului principal și a modificărilor pe care le suferă și le transmite compensează însă, și aș spune că ne aflăm în fața unui roman mai mult decât valoros, care necesită însă multă răbdare la lectură.
”E un monument al speranței sau al nebuniei? E un om care se agață de o soluție imposibilă. Cât să tot încerci să salvezi un lucru pierdut?” (p. 246)
