„Inside Story”, de Martin Amis
Editura Pandora M, Colecția Anansi, București, 2024
Traducere de Mihaela Ghiță
‘Inside Story’ este ultima carte a lui Martin Amis, publicată în 2020, cu trei ani înainte de moartea scriitorului și apărută în 2024 în limba romana în traducerea Mihaelei Ghiță în colecția Anansi a Editurii Pandora M. Amis îl descria ca pe un roman autobiografic. În opinia mea, este mult mai mult decât atât. Este un testament literar și politic, este o lecție de literatură și de viață, este o carte testament a unuia dintre cei mai importanți scriitori de limba engleză a ultimei jumătăți de secol. Orice roman bun este o carte de poezie, de istorie, de filosofie. ‘Inside Story’ este toate acestea și mai mult – o construcție complexă ca o simfonie, o pledoarie optimistă și plină de umor pentru dragoste, angajare și viață, în pofida faptului că moartea este una dintre temele dominante.
În finalul secțiunii introductive a cărții, Martin Amis face o recomandare legată de felul în care cititorii ar trebui să-i abordeze cartea:
‘ Cartea este despre o viață, a mea, așa că n-o să poată fi citită ca un roman – mai degrabă ca o culegere de proză scurtă cu texte care au legătură între ele, presărate cu digresiuni eseistice. La modul ideal, mi-ar plăcea ca Inside Story să fie citită în puseuri de avânt, sărind peste pasaje şi lăsând citirea lor pe mai târziu şi revenind şi, fireşte, cu întreruperi dese şi cu momente de respiro. Mi se rupe sufletul pentru bieții specialiști, profesioniştii (redactorii și cronicarii) care o să trebuiască s-o citească dintr-un foc de la un capăt la altul, şi asta contra cronometru. Firește că și eu o să trebuiască să fac lucrul ăsta, cândva prin 2018 sau poate chiar 2019 – ultima inspecție, înainte să tastez ,,TRIMITE”‘ (pag. 18)
Am reușit doar parțial să urmez recomandarea autorului. Am citit cartea ‘de la un capăt la altul’ căci nu stiu să citesc altfel și nu ‘în puseuri’ și ‘sărind peste pasaje’. Nu am făcut-o însă ‘contra conometru’ ci am întins placerea lecturii de-al lungul unei întregi luni calendaristice, lună în care cartea lui Martin Amis mi-a servit drept contrapondere intelectuală și emoțională într-o perioada de încordare în lumea din jurul meu. Nu am suferit, deci nu merit compasiunea scriitorului. Dimpotrivă, m-am delectat cu o lectură dintr-acelea care dau senzația că te îmbogățesc la fiecare capitol și la fiecare pagină.
‘Inside Story’ este o carte bilanț. Scriitorul se află într-un permanent dialog cu o interlocutoare imaginară, o tânără scriitoare căreia îi destăinuiește secrete din viața sa particulară, îi împărtășește din experiențele legate de contactul și prieteniile cu marii scriitori pe care i-a cunoscut (începând cu tatăl său, Martin fiind fiul lui Kingsley Amis, un romancier la fel de celebru și de popular) și o inițiază în secretele meseriei. Alternează paginile de memorii, cele de pseudo-memorii și capitole în care sunt analizate textele scriitorilor contemporani sau ale clasicilor și sunt detaliate recomandări din laboratorul meseriei. Totul este presărat cu umor și scris cu detașare, căci Martin Amis este un scriitor la care zâmbetul ascuns și dublul sens nu lipsesc niciodată, nici măcar atunci când sunt abordate temele cele mai grave. De la un capitol la altul alternează și perspectiva narațiunii, uneori folosește persoana întâi, alteori persoana a treia, făcând din el însuși un personaj al cărții sale.
‘Inside Story’ ar putea fi definita că o carte de memorii dacă ar exista o delimitare clară între amintiri și ficțiune. Martin Amis (care insista să-și definească volmul ca roman) le combină în mod continuu. Scopul este de a-și păstra libertatea pe care o conferă imaginația, punctul de declanșare al ficțiunii. Ficțiunea înseamnă libertate:
‘ …În viața reală – în sânul societății, al civilizației – ne supunem vechii reguli „Nu există libertate fără legi”. Romanele şi poveştile nu sunt aşa: în ficțiune nu există legi şi, în același timp, libertatea este infinită. Ficțiunea este libertate. Hm, bănuiesc că ăsta e lucrul care îi înspăimântă într-atât pe unii, într-o primă fază, la coala albă de hârtie: scrie ce ai chef; nu te oprește nimeni.’ (pag. 41)
Cea mai bună exemplificare a rolului ficțiunii este felul în care autorul își amintește și descrie viața personală. Martin Amis a fost căsătorit de două ori și fiecăreia dintre soții îi sunt dedicate capitole pline de dragoste și recunoștință. Și totuși, pentru a completa perspectiva, inventează o alta femeie – imaginara – și o înserează în relatarea memorialistică despre viața sa. Phoebe Phelps este o sinteză imaginară a femeilor pe care Amis le-a întâlnit sau nu le-a întâlnit de-a lungul vieții sale. Descrierea relației dintre cei doi, care se întinde cu ruperi și despărțiri de-a lungul unei jumătăți de secol ar fi putut fi un roman de sine stătător.
Cartea este dedicată vieții și morții a trei prieteni, probabil cei mai buni pe care i-a avut Amis. Aceștia aparțineau unor generații diferite. Poetul Philip Larkin a fost un prieten apropriat al părinților lui Martin, atât de apropiat încât autorul se simte obligat să dezmintă – pentru cititor, dar poate și pentru el însuși – zvonuri că acesta ar fi fost tatăl sau biologic. Cert este că i-a fost mentor literar în tinerețe și că l-a influențat în tot restul traseului sau literar, în special în ceea ce privește abordarea poeziei. Saul Bellow i-a fost prieten apropiat și tutore literar. Împreună cu el și cu soțiile sale (Bellow a fost căsătorit de cinci ori) au făcut numeroase călătorii, au purtat discuții infinite în timp și profunzime, s-au ajutat și sprijinit reciproc în momente decisive ale vieților lor. Decăderea lui Bellow a fost mai întâi mentală, și scufundarea în tăcere a acestui personaj atât de expresiv în vorba și în scris a însemnat o durere continuă și de durată. În fine, eseistul Christopher Hitchens i-a fost prietenul cel mai apropiat și colegul de generație. Sfârșitul acestuia, spre deosebire de cel al lui Bellow, a însemnat o decădere fizică asumată cu o luciditate unică de scriitorul care a fost unul dintre cei patru apostoli ai mișcării ‘Noul Ateism’ și documentată într-un volum – ‘Mortality’ – publicat postum. Hitchens a murit în 2011. Martin Amis avea să decedeze, răpus de aceeași boala care îi doborâse și pe Larkin și pe Hitchens (cancer la esofag) cu 12 ani mai târziu.
Exegeții care studiază sau vor studia biografia lui Martin Amis vor găsi în această carte multe informații prețioase legate de opiniile politice ale scriitorului și felul în care s-a raportat acesta la evenimentele politice sau istorice de care se ocupau în mod mai sublimal cărțile sale de proză. De exemplu, Amis a scris două romane importante despre Holocaust. Unul dintre ele – ‘Zone of Interest’ – fost punctul de pornire al unui film care a avut premiera la Festivalul de la Cannes chiar în ziua morții sale. Abordarea să literară neconvențională a stârnit însă nu puține controverse. Iată cum adresează problema, menționând un episod dintr-un turneu literar.
‘După lecturile publice, câte un bătrânel işi croia drum cu coatele prin mulțime până la masa unde dădeam autografe ca să-şi verse năduful, şi un organizator de festival care vorbea în şoaptă m-a pus realmente pe gânduri: „Cum vă permiteți să râdeţi de hitlerism?” Mi-a venit să-i spun: „Zeflemeaua este o armă. De ce credeți că tiranii se tem de ea și o interzic, şi de ce Hitler a căutat s-o pedepsească cu moartea?”.
Cunosc teoria „excepționalismului Holocaustului”, care are o aplicație în literatură: în forma ei cea mai simplistă, ea sugerează că Holocaustul reprezintă un subiect pe care numai istoricii au dreptul să-l abordeze. Ceea ce are un impact emotional este un apel la o reticență respectuoasă. Dar eu sunt de părere că nimic, absolut nimic nu ar trebui ferit de ochii scriitorului. Dacă aceasta este părerea unui fundamentalist literar, atunci asta sunt.’ (pag. 288)
Martin Amis nu a fost evreu, dar a fost înconjurat toată viață de evrei – prieteni și iubite – și chiar dacă nu prea agreez în general etichetările, cred că cea de filosemit i se potrivește. A vizitat de numeroase ori Israelul, împreună cu familia sa (a doua sa soție este evreică, deci și copiii lor) și cu marii sai prieteni Saul Bellow (scriitorul american evreu poate cel mai important, alaturi de Philip Roth, reprezentat într-una dintre ilustrațiile cărții alaturi de primarul legendar al Ierusalimului Teddy Kollek) și Christopher Hitchens, care descoperise târziu, pe la 38 de ani, originea sa evreiască, o descoperire care a declanșat o adevărată convertire, în măsura în care un ateu militant declarat se poate converti. Prin intermediul relatării lui Amis suntem martorii unei discuții cu Hitchens care anticipează o direcție a evoluției Israelului care preocupă întreagă lume evreiască și care raportează aceste fenomene la simțămintele evreilor din Diaspora:
‘ -…Știu cum o să arate chestia asta. O să fie cum se întâmplă în Occident în cazul categoriilor de vârstă dezechilibrate. O clasă de mijloc împuţinată o să trebuiască să plătească pentru toți trântorii care şi-au petrecut vremea încruntându-se deasupra Torei sau izbindu-se cu fruntea de Zidul Plângerii. Acestea fiind zise… Statul va înceta să fie compus din majoritatea evrei, va înceta să fie democratic şi va înceta să fie laic. O teocrație rasială. Exact ce speram cu toții. Asemenea multor pășitori pe Marea Roşie, cred, mă simt abandonat de Israel.
…
Între timp, în încăpere se făcuse întuneric, dar din ce distingeam din expresia lui Christopher îmi dădeam seama că treaba asta se contura drept una dintre marile decepții în materie de politică. Așa cum îşi pierduse nădejdea în socialism, aşa cum îşi pierduse nădejdea în privința deznodământului războiului din Irak….’ (pag. 560)
Care au fost orientările politice și sociale ale lui Martin Amis? Crescut într-un mediu literar care includea pe mulți dintre scriitorii importanți ai Marii Britanii din a doua jumătate a secolului 20, format ca intelectual în colegiile de elită în care dominau – explicit sau sublimal – ideologiile de stânga, scriitorul a trăit o mare parte din ultimele decenii ale vieții sale în Statele Unite, devenind la fel de implicat în mișcările politice și de cunoscător al culiselor vieții intelectuale din ambele părți ale Atlanticului. Multe dintre atitudinile sale par să se fi de-radicalizat datorită extinderii înțelegerii nocivității oricărei forme de totalitarism și populism, indiferent din ce direcție ar proveni. Iată un frumos paragraf în care descrie cum ar putea să arate – în opinia să – relațiile dintre scriitori și revoluții:
‘ Bun. Ce faci în timpul unei revoluții? In linii foarte mari, trei lucruri. Vezi ce dispare, vezi ce soseşte, vezi ce rămâne.
În timpul Revoluției Sexuale, lucrul care a dispărut a fost castitatea dinainte de căsătorie; ce a sosit a fost o prăpastie din ce în ce mai mare între cunoaşterea carnală şi emoţie; ce a rămas a fost posibilitatea iubirii. Revoluția Sexuală nu le-a impus mari pretenții scriitorilor; ea n-a făcut decât să le acorde mai mare libertate de acțiune. Acum se puteau ocupa de subiecte odinioară interzise, prin lege; şi aproape toţi şi-au încercat mâna (fără succes).
Dar închipuie-ți o secundă că ești poet sau romancier în timpul unei revoluții adevărate, una foarte violentă – ca cea rusă (incomparabil mai violentă decât cea franceză). Pentru romancier sau poet, ce a dispărut a fost libertatea de expresie; ce a sosit a fost o supraveghere la sânge, rând cu rând; pe hârtie. Aşadar, ce a rămas a fost obişnuinţa creatoare de a aşterne lucruri cum putea un scriitor să se acomodeze și să se adapteze?
Ei bine, puteai să urmezi modelul romancierului și dramaturgului Alexei Tolstoi (rudă îndepărtată a autorului Annei Karenina dar și, prin alianţă, a autorului romanului Părinți și copii). Alexei era un cinic venal care, potrivit propriilor spuse,,,savura contorsiunile” la care era nevoit să se dedea pentru a-și ajusta opera la „linia oficială” sau la ortodoxia bolşevică actuală (o invenție proteică). Tot el susţinea și că unul dintre lucrurile pe care le detesta cel mai abitir în viață era să se uite pe la vitrinele magazinelor fără să aibă fonduri suficiente…
Sau puteai alege să fii ca Isaac Babel, autor al unor nuvele tăios de expresive, care la un moment dat se autoproclamase „maestrul unui nou gen literar: tăcerea”. Era o intenție nobilă. Dar şi dacă te lăsai de scris, nu te puteai împiedica să vorbeşti; Babel a spus prea multe şi a fost împuşcat într-o închisoare moscovită în 1940.
„Dintre cei 700 de scriitori care s-au reunit la Primul Congres al Scriito rilor în 1934″, scrie Conquest, doar 50 au supravieţuit pentru a lua parte la al doilea, în 1954.”
…
Să aruncăm o privire spre soarta a doi poeți.’ Talentatul Vladimir Maiakovski compunea ode îndatoritor de răguşite în cinstea baionetelor şi statisticilor referitoare la fonta de turnătorie; şi şi-a tras un glont în creier în 1930, la vârsta de treizeci şi şase de ani. Talentatul Serghei Esenin compunea ode îndatoritor de duioase în cinstea țăranilor şi a secerătoarelor; şi s-a spânzurat în 1925, la vârsta de treizeci de ani. Ce au făcut acești doi bărbați a fost să-și trădeze harul şi pasiunea; şi drept urmare au intrat în conflict cu sursele ființei lor.
Cât despre mine, eu am scris un reportaj literar de mâna a doua despre dame de companie într-o revistă erotică. Dar a compara lucrurile mărunte cu cele mari e un obicei salutar; lucrul mărunt îți spune câte ceva despre cel mare. Lucrurile mărunte, aidoma excepțiilor, probează regula în miniatură – unde a proba este folosit aici cu sensul de „a supune la o încercare”.’ (pag. 159-160)
Evenimentul fractal care a schimbat cursul istoriei pentru mulți dintre cei care am trăit în ultimele decenii au fost atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. Pentru Martin Amis și pentru prietenii săi a fost un moment care i-a obligat să reconsidere într-o nouă perspectiva multe dintre atitudinile lor față de viață și chiar față de moarte. Iată-l despărțind cele doua lumi care s-au confruntat în acele ore astrale de coșmar prin felul în care se raportează la moarte:
‘ S-au înregistrat numeroase sinucideri pe 11 septembrie. Majoritatea copleșitoare au reprezentat-o defenestrații, săritorii în gol (aproximativ 200 dintre ei) – şi erau sinucigași doar cu numele; erau oameni care, foarte brutal, au fost puși să aleagă între un mod de a muri și-un altul. Siluetele acelea care plonjau în gol reprezentau extremele patosului și ale deznădejdii. Și ale futilității: ei nu mureau pentru niciun motiv cunoscut… Cei aflați la manşa celui de-al patrulea avion, după cum ne arată cutia neagră a acestuia, și-au petrecut ultimele secunde (înainte să prăbuşească zborul United 93 pe un imaş din Pennsylvania) intonând cu glasuri şovăitoare Dumnezeu e mare. Nu-și reperaseră ținta desemnată. Imaginează-ți, deci, corul înfocat din carlinga zborului United 175, a cărei imolare (văzută din treizeci de unghiuri diferite) a fost în mod evident triumfală şi extatică.’ (pag. 209-210)
Moartea domină, de altfel, partea finală a cărții. Moartea, sau mai bine zis morțile, căci Martin Amis este martor nu doar clipelor finale ale bunilor sai prieteni, ci îi și însoțește în lunile și anii lor de amurg, fiind martor de aproape, părtaș s-ar putea spune, la topirea personalității lui Saul Bellow sau la lupta sfidătoare cu sfârșitul a lui Hitchens. Trecerea în neființă este doar o trecere de prag, ceea ce rămâne după sunt amintirile și mai ales – pentru scriitori – cărțile.
‘ Saul Bellow a fost un fenomen de iubire; a iubit lumea într-un asemenea fel încât cititorii lui i-au răspuns întocmai şi l-au iubit la rândul lor. Acelaşi lucru e valabil şi în cazul lui Philip Larkin, deşi într-o manieră mai dezechilibrată; lumea l-a iubit şi el a iubit lumea în felul lui propriu (cu siguranță nu voia s-o părăsească), dar, din câte știu, nu a iubit nici măcar unul dintre locuitorii ei (excepție făcând, probabil, mama mea cu desăvârşire neintimidantă: „fără a fi câtuși de puțin drăguță”, era, scria el în ultima lui scrisoare, ,,cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată”). În fine, trocul amoros a funcționat întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, în cazul fiecărui romancier sau poet care a publicat mult. În cazul eseiștilor, trocul amoros a fost mai mult sau mai puțin necunoscut, asta până când a apărut Christopher Hitchens – până când a apărut şi apoi a dispărut din nou.’ (pag. 547)
Tehnicilor narative descrise până acum li se adaugă încă una care merită să fie menționată. Prozatorul Martin Amis folosește în mod copios notele de subsol, care cred că reprezintă între un sfert și o treime din text. Procedeul are că efect o fragmentare a fluxului narativ care este răsplătită cu o schimbare de perspectivă care adaugă noi dimensiuni ideilor sau evenimentelor din secțiunea principală. Și se pot spune multe chiar într-o singură notă de subsol. Iată un exemplu:
‘ 1. Pe parcursul interviului care a urmat (care s-a axat, în principal, asupra literaturii) am elogiat călduros Oraşul, romanul de mică întindere al lui Updike despre un bărbat care se îmbolnăveşte grav în timpul unei călătorii de afaceri. Ani întregi mai târziu, mi-am dat seama că Updike, poziționându-se în privinţa sistemului de sănătate american, avea afinități cu Gogol când se pronunţa apropo de sclavagismul rus: ca cetățeni se poate să fi părut că-l acceptă, dar ca artişti îl dezavuau tout à fait. A se vedea Suflete moarte, şi a se vedea Orașul şi multe altele, inclusiv spitalizările interminabile ale lui Rabbit… Tema contradicției de sine literare – diferenţele dintre conştient şi subconştient – reclamă o monografie. Dickens, în capacitatea sa „editorială”, pleda pentru încarcerarea pentru limbaj vulgar şi flagelarea pentru bigamie şi aproba practica legării cipailor răzvrătiți de gurile tunurilor, ca apoi să se tragă cu ghiulele prin ei. Toate aceste luări de poziție sunt subminate de literatura lui şi nu doar de literatură: în American Notes, Dickens (care altundeva denunța sufragiul negrilor drept o „absurditate melancolică”) descrie grăitor trecerea din teritoriile libere în statele sclavagiste şi declară că deformarea ambiantă este tangibilă în chiar fizionomiile albilor… Şi Updike a fost capabil să-i permită mitocanului din el accesul la maşina de scris. In autobiografia lui, Self-Consciousness, capitolul intitulat „Cum să nu fii o porumbiţă” (mai precis, cum să fii un uliu în contextul războiului din Vietnam) este sută la sută Rabbit, unul nereconstruit şi care-şi plânge de propria-i milă: „Ţărișoarele civilizate ca Suedia ori Canada puteau foarte bine să bombănească dezaprobator la adăpostul umbrelei noastre nucleare şi să îi primească cu brațele deschise pe dezertorii noştri şi pe cei care se sustrăgeau de la încorporare, însă Statele Unite nu aveau în spatele cui să se ascundă”. Updike continuă această strofă repetând monoton, cuvânt cu cuvânt, justificarea numărul unu a mentalității de turmă pentru prelungirea războiului: „Trebuie să ne păstrăm credibilitatea”. Care este un clişeu monstruos chiar şi printre birocrați (n.a.).’ (pag. 358)
Trebuie să adaug câteva cuvinte despre traducere și despre ediție. Mihaela Ghita a avut o sarcină dificilă, dar și onorantă, căci a traduce o astfel de carte este o provocare și o onoare, cred, pentru traducători. S-a descurcat bine în cea mai mare parte a timpului. Nu stiu cui îi aparține decizia de a lasă titlul original din engleză, dar cred că decizia a fost inspirata. Orice traducere ar fi răpit unele sau altele dintre sensurile sale multiple. Sunt multe fragmente în carte în care avem de-a face cu analize de text sau cu recomandări stilistice bazate pe jocuri de cuvinte sau detalii lingvistice specifice limbii engleze. Aici traducatorea a ales să creeze amestecuri română-engleză. Nu este poate optim, dar nu îmi pot imagina soluții mai bune:
‘Sfârşitul unei fraze este o ocazie hotărâtoare. Sfârşitul unui paragraf e și mai hotărâtor (ca regulă generală, caută să plasezi fraza cea mai reușită la finalul lui). Sfârşitul unui capitol este seismic, dar totodată şi mai flexibil (fie plasează paragraful cel mai reușit la sfârşit, fie urmează-ți instinctul de a-l întrerupe cu o mică lovitură a ciocănaşului tău de judecător). Vei fi ușurat să afli că sfârşitul unui roman este de obicei necomplicat, fiindcă la momentul acela totul se va fi decis deja și, cu puțin noroc, cuvintele de încheiere îți vor părea prestabilite.
Nu lăsa ca frazele să se termine în coadă de peşte cu o bălmăjeală spăsită, cu un răhăţiş de genul în împrejurările date”,,,cel puțin pentru moment” sau „în felul său“. Majoritatea frazelor au o încărcătură, ceva de transmis sau de comunicat: păstrează părticica aceea pentru la sfârşit. Sfârşitul unei fraze este hotărâtor, iar asta înseamnă că ar trebui să tindă să se încheie cu un accent tonic. Aşa încât, nu încheia o frază cu un adverb cu terminația în -ly. Adverbul cu terminația în -ly, asemenea bălmăjelii spăsite, poate fi înghesuit mai pe la începutul frazei. This she could effortlessly achieve (Ea putea realiza fără efort acest lucru) sună mai curgător și mai închegat decât This she could achieve effortlessly (Ea putea realiza acest lucru fără efort).
Engleza literară cere un accent tonic final. Poate e din cauza iambului. Excepție făcând Housman și alți câţiva, puțini la număr, metrul poeziei serioase este ti-tam.’ (pag. 435)
Tocmai pentru că editarea acestui volum consistent și dificil este în general reușită calitativ, sar în ochi câteva mici scăpări editoriale sau de traducere. Haifa este un oraș laic și nu ‘secular’ (traducătoarea cade în capcana unui false friend – pag. 88). Revoluția maghiară a avut loc în 1956, nu în 1957 (pag. 91). În fine, un dezacord gramatical incredibil la pagina 538.
Cartea finală a lui Martin Amis este un eveniment literar și mă bucur că ea este acum accesibila cititorilor români și că am putut să o citesc în traducere. Regretul că după ea a fost trasă linia care nu poate fi ștearsă este cu atât mai mare. Rămân însă destule cărți de ale sale pe care nu le-am citit încă. ‘Inside Story’ mă îndeamnă să ajung la ele cât de repede posibil.
