„Pornographia”, de Jean-Baptiste Del Amo
Editura Vellant, București, 2017
Traducător: Aurelia Ulici
M-aș aștepta ca 9 din 10 cititori să refuze aceasta carte dupa primele ei pagini. Dar cartea asta nu e ceea ce pare. Da, este vorba despre carne în toate sensurile ei, despre pervertire, prostituție, nu despre pornografia din budoarele parfumate, ci despre ultimele trupuri de pe pământ, cele mai sărace și infecte. Ce ar fi de spus despre ele? Uite ca Del Amo spune ceva care e literatură pură, în ciuda abjecției, în ciuda ultimei degradări, este, incredibil, multă frumusețe în această scriere. Mi-a venit bine această nuvela imediat dupa Sezonul uraganelor, aceasta delimitase deja un teritoriu setat in anumite limite, exact ca un decor in care s-a filmat un film de groază, unde, după final lui, începe o scena minoră, scurta, transfigurată, în care este prinsa și distilata esența a ceea ce s-a petrecut înainte.
Fiind mult mai statică decât Sezonul uraganelor, care curge ca hemoragia unei jugulare străpunse, Pornographia este ca balta de sânge scursă și rămasă după deces. Dacă Fernanda Melchor nu te lasa să contempli pentru că torentul cărții ei este contrar nemișcarii, Jean-Baptiste Del Amo te ancorează într-o decădere nemișcată și totală. Nu mai ai unde să cazi, unde să te mai duci. Abia atunci te uiți la beznă. Abia atunci se vede în ultimii oameni de lângă noi, detaliul plăcerilor lor, al juisarilor lor.
Este feroce în detaliile acuplărilor. Împreună cu dezgustătoarea corporalitate omniprezentă, cartea este o continuă atentare la toate normele unui om obișnuit. Pentru ce merită să treci prin aceasta expunere masiva la promiscuitate? Poate pentru a înțelege care este forța din ochiul unui poet atunci când se așează în locul mizer unde noi n-am stat niciodată. Poate pentru a servi o estetica a urâtului prin care transpare si critica socială, și forma recognoscibilă a adevărului, realitatea toată, până la urmă. Si poate pentru a înțelege cât de puternică și șocantă este frumusețea urâțeniei.
Cartea mai are ceva surprinzător în construcție, ceva care vine la final. E ca un curent de aer care ridica o frunza de la pământ, dând morții ei o altă dimensiune, e zborul din descompunere.
„Păstrez amintirea celei care se pișa fără rușine, nici sfială, într-o găleată, jetul de urină șuierând pe marginile de metal. Cea al cărei sex îmi este cunoscut, animal ostil, lăsând să se vadă printre nodurile blănii o piele curată și grasă. Intrasem în camera ei, găsind-o acolo ațipită, goală și beată criță, ca expusă pe cearșaf, cu coapsele deschise, și, fascinat de privirea ca de ciclop a acestui sex, mă îndreptasem spre picioarele patului, spre acea gură unde părul se bucla, prins în gheare și răsucit de cristalizarea fluidelor. Ziua lipicioasă ca siropul aluneca printre jaluzelele trase, înghițându-i trupul. Eram oare fascinat de sexul căscat spre nu se știe ce abisuri sau, pentru că somnul îi prefigura moartea și o trecea dincolo de real?
Nu-mi putea lua privirea de la pubis și de la sideful buzelor, destul de trist în luminozitatea suavă, Stăteam ca trăznit, doborât de dorința de a mă cufunda în acel sex, de a mă arunca în el cu capul și, agățându-mă atunci de proeminențele a ceea ce îmi imaginam a fi un tunel întunecat, un canal mineral, punându-mi picioarele în fisuri, apucam între mâini colțurile alunecoase și reliefurile lăcuite, reușind să mă cațăr cu forța brațelor în cavitățile uitate ale pântecului ei, unde m-aș odihni cu genunchii la gură în poziția acelei mumii chiliene gătită pentru moarte ca pentru o eternitate fetală. O furnicătură la baza cefei m-a făcut să-mi ridic fața spre a ei. Se trezise și mă studia și ea, cu capul înclinat pe masa informă a părului ei negru, și m-a întrebat cu vocea alterată de somn și de beție, dacă o găseam frumoasă, dacă o iubeam cu adevărat, fără limite, așa cum un fiu trebuia să-și iubească mama și dacă, în acea clipă, aș muri pentru ea, lungită goală pe pat, oferindu-și sexul și pântecul contemplării copilului ei.”
