”Davaiștii”, de Irvine Welsh
Editura Polirom, Colecția „Biblioteca Polirom”, Iași, 2013
Traducere din limba engleză și note de Carmen Toader
Nu știu dacă multă lume îl cunoaște pe Irvine Welsh, scriitor scoțian, dar cu siguranță mulți cinefili recunosc filmul Trainspotting drept un must-see, regizat de Danny Boyle în 1996, tradus în română Trainspotting – Din viaţă scapă cine poate. Publicat în limba engleză în 2012 cu titlul Skagboys, Davaiștii este un prequel al romanului Trainspotting și urmărește viața de zi cu zi a unei găști de cartierul Leith, suburbie a orașului Edinburgh, care se confruntă atât cu starea deprimantă a orașului natal, cât și cu problemele personale. Așadar, pornim alături de Rents Boy și Sick Boy într-o aventură plină de senzații tari, de murdărie sau chiar jeg (dacă e să ținem cont de un alt roman al lui Welsh – Filth), de sex și urâțenie sufletească, acompaniată de gânduri dintre cele mai amare și urmate de dependența de droguri, o stare ultimă, despre care Sam Leith susține într-un articol apărut în Financial Times, referindu-se la cartea de față, că dependența de heroină nu este folosită ca o metaforă ci ca un fel de paradigmă: un thatchersim inversat din punct de vedere moral. Dependentul este starea ultimă de individualism. Și pe bună dreptate! Pe parcursul romanului, Welsh își poartă personajele de la statutul de puștani dornici de viață și prea deștepți pentru a cădea în plasa întinsă de către societate, la o stare degradantă pe care ei o consideră libertate maximă în momentele de negare. Gândurile cele mai obscure și individualismul cel mai tranșant rupe prieteniile cele mai frumoase și planurile cele mai înălțătoare.
Ceea ce inițial mi s-a părut o „carte despre drogați” și față de care am avut o oarecare reținere (reținere dată de limbajul folosit, dar și de maniera în care argoul scoțian a fost tradus în limba română, factor ce face lectura destul de anevoioasă), s-a dovedit a fi o reprezentare răvășitoare a realității, o transpunere de o cruzime câteodată ireală a unor destine față de care simți repulsie într-o primă fază, pentru ca apoi, treptat, să ajungi să-ți pară rău, să manifești empatie, să înțelegi revolta lor. Apoi, când lumina de la capătul tunelului își face simțită prezența, iar protagoniștii continuă să puncteze rateuri colosale, simți o durere imensă, dar și o revoltă față de prostia afișată de către personajele care ajunseseră să-ți fie simpatice. Welsh are un stil apropiat de cel al lui Orhan Pamuk, folosindu-se de naratorul omniscient în combinație cu naratorul personaj care deține puterea, transferată pe rând de la un personaj la altul, cu preponderență pentru Mark și Sick Boy, care din punctul meu de vedere sunt personajele principale ale poveștii și care reprezintă tipologii diferite, poate chiar antagoniste.
Mark este student la universitatea din Aberdeen, cu o șansă reală să iasă din cercul vicios din care face parte și a cărui decădere este cu atât mai dureroasă, pe când Sick Boy este tânărul frumos și parșiv ce-și exploatează victimele fără nicio remușcare și care recunoaște, într-un moment de restriște, că Mark este un model pentru toți și că decăderea lui implică sfârșitul celorlalți membri ai grupului. Prin transferul vocii de la narator la personaje, obiectivitatea ia cursul subiectivității, dar în acest fel fiecare individ este privit din mai multe unghiuri, atât cel obiectiv, al naratorului, cât și cel subiectiv, al sinelui și al prietenilor. Această manieră nu face decât să ofere o perspectivă mai largă asupra evenimentelor, asupra motivelor personajelor și asupra identității fiecărui individ în parte. De asemenea, romanul nu se vrea unul moralizator, naratorul își păstreză obiectivitatea, iar personajele sunt atât de oneste în variațiile lor pe diverse teme încât nu se mai vorbește de prejudecăți și judecăți, ci mai degrabă despre o societate perfidă din care fiecare scapă cum poate. Bineînțeles că romanul transmite învățături dar acestea trebuie extrase de fiecare cititor în parte pentru că aici nu ne aflăm în cabinetul psihologului care ne disecă viața pentru a afla cauzele anumitor acțiuni sau frustrări, ci în mijlocul prietenilor care ne încurajează și ne asigură, indiferent de situație, că totul va fi bine (idee pe care am citit-o recent undeva și deci nu mi-o asum, doar că nu-mi amintesc sursa).
Stilul descriptiv al lui Welsh este desăvârșit – crud, violent și uneori liric -, dar supremul lui talent este cel al dialogului. Ironia, indignarea și inteligența ascuțită țâșnesc pur și simplu din paginile lui, afirmă cei de la The Independent despre acest roman. Într-adevăr personajele deja cunoscute din Trainspotting – Mark Renton (Rents Boy), Simon (Sick Boy), Spud, Begbie, Tommy, Swanney -, cărora li se alătură alți amici – Matty, Keezbo, Alison, Gazel -, sunt tineri inteligenți care ajung într-o situație disperată și pentru că nu iubesc conveniențele și nu doresc să fie prinși în meandrele societății perverse ce are rolul de a șterge orice impuls original. Totuși, în momentul în care se văd renegați de aceeași societate, într-un fel resimt suferință și tristețe, însă fără să aibă capacitatea și forța de a depăși stadiul în care se află. Romanul începe cu memoriile lui Mark, însemnări din jurnalul de dezintoxicare, (cel mai cerebral și poate cel mai inteligent individ din gașca sa, dar și cel mai sensibil din cauza capacității sale de analiză), despre eșecul grevei minerilor din Orgreave, oferind în acest fel baza evenimentelor viitoare, conservatorismul și nou venita la putere, Thatcher, fiind într-un fel considerate drept răspunzătoare pentru peisajul sumbru al Scoției. Odată cu venirea lui Thatcher la putere, rata șomajului s-a triplat, condițiile de eligibilitate pentru șomaj au suferit diverse modificări, posturile permanente au fost înlocuite cu cele temporare, în toată învălmășeala politică din acea vreme, un singur factor este incontestabil: sute de mii de tineri din clasa muncitoare britanică aveau prea puțini bani în buzunar și prea mult timp liber. Chiar dacă, la mai bine de 30 de ani din momentul numirii lui Margareth Thatcher drept prim-ministru al Angliei, acțiunile și politica ei sunt privite drept pozitive, la momentul respectiv aplicarea noilor reguli nu a avut un efect prea plăcut asupra cetățenilor care sufereau din cauza lipsei locurilor de muncă, precum și din cauza decadenței morale. Maniera brutală în care a implementat aceste schimbări i-au atras destui dușmani, printre care și Renton&Co.(obligat forțat e că-i un gherțoi c-o față smiorcăită, de genu micilor patroni după care se dă-n vânt Thatcher, un puțică disperat, co minte de spărgător de grevă, mort pe dinăuntru, Renton despre un coleg de serviciu care încearcă să-l oblige să rămână peste program la serviciu).
Indiferent de motivele sociale, Mark și Simon încep să consume heroină din pură curiozitate și pentru un motiv copilăresc (atacul adus masculinității în momentul în care Mark refuză să ia heroină într-un grup mai mare de cunoscuți), precum și pentru că, consideră același Mark, perseverența și încăpățânarea sunt tipice pentru caracteru scoțienilor. Apoi, indiferent de inteligența lor, sunt prinși în eterna cursă, în care cazi foarte ușor și fără droguri, psihicul uman fiind suficient pentru simularea fericirii și practicarea procrastinării:
Până acum nu mi-a plăcut porcăria asta, da acum încep so înțeleg. Cel mai mult îmi place dialogu lent, înțelept și cretin, plin de îngâmfare și replici, și cum mă încălzesc în acordurile finale hipnotice ale lu „Riders on the Storm”, ba chiar și când mă delectez cu muzica de pe prima parte, pe caria m-a pus-o o dată. Pe când întunericu ne împresoară mă simt minunat. Nu mai ies în oraș, ce pula mea, pe aleile meschine din spate, unde paznicii ciufuți din cluburi se ciondănesc cu bețivii șmecheri și plini de ei, încurajați cu țipete ascuțite, ca ale unor pescăruși, de gagicuțe aproape dezbrăcate, cu pielea de găină. Acum nu simt decât dispreț nimicitor pentru toate astea. Nu contează că-i Mickey Platini sau Franco Begbie, toți tresă aștepte.
Din acest moment, viețile lor iau întorsături din cele mai ciudate, iar cu prima greșeală comisă se pun bazele haosului ce urmează, în care sunt atrase și alte destine, nevinovate, ce se dovedesc a fi mult mai ahtiate după drog în comparație cu veteranii. Davaiștii produc atât victime colaterale, precum Coke ce moare în urma loviturilor administrate de fostul polițist Dickson și care lasă în urmă o familie vulnerabilă de care profită din plin Sick Boy (un cinic și manipulativ în relațiile cu femeile), cât și suferință celor dragi, familiei, care speră necontenit într-o revenire a lor. Paleta de davaiști este largă, începând cu Mark, tipul inteligent despre care Tom de la dezintoxicare crede că are șanse mari să renunțe la heroină dacă nu moare în viitorul apropiat de la o supradoză (ciudat, chiar și Mark se îndoiește de prezicerile lui Tom, lipsa siguranței de sine fiind definitorie), continuând cu tipi care doresc atenție din partea grupului care are noi „îndeletniciri” – Keezbo, ursulețul roșcat cu succes la femei, sau tineri care au rămas fără slujbă și care sunt conștienți că atunci când omul are prea mult timp liber se ocupă cu prostii –Spud, și împlinindu-se poate cu femei inteligente, ce par croite pentru un viitor frumos și care totuși pierd în fața nenorocirilor din familie – Alison: Doar că nu putea să se concentreze. Pare-se că perseverența îi fusese răpită: o mutilare care a lipsit-o de vlagă cerebrală. Acum viața părea o căutare permanentă a următoarei distracții efemere. S-a întrebat dacă avea să-i revină vreodată capacitatea de concentrare. Și totuși, indiferent de tipologie, atunci când se află la dezintoxicare, cei mai mulți dintre ei își continuă actoria practicată de luni bune și așează pe masă aceeași Mare Minciună, adică o poveste bine concepută din viața lor, aleasă pentru evitarea pe cât mai mult posibil a adevărului și a motivelor reale care i-au adus în starea de dependență. Singurul lucru care îi împiedică să scape de heroină este neputința și frica de a-și recunoaște slăbiciunile și de a-și asuma greșelile pe care le-au făcut, unele monstruoase.
Chiar dacă este o carte centrată pe dependența de droguri, după părerea mea, Welsh a reușit să redea mult mai mult decât situațiile, disperate ce-i drept, prin care trec dependenții. Romanul este în primul rând unul al indignării și al lipsei de speranță într-o lume în care totul pare predestinat (Niciodată n-aș putea să fiu al ei: să fiu cu adevărat al ei, în sensu dia mă dărui cu totu. Sau poate că doar așa eram io, handicapat.). Apoi, Welsh este un extraordinar psiholog, având capacitatea să poarte un personaj prin obscuritățile minții umane pentru a motiva acțiunile lui, iar când te afli acolo, ca cititor, nu poți decât să-i dai dreptate protagonistului, chiar dacă, în final, nu dați mâna pentru a împărți un gram de heroină! Personajele sunt de o complexitate covârșitoare, sunt persoane care filosofeasă, care se interoghează asupra sensului vieții, care nu mai pot continua relația cu persoana iubită după ce au trădat-o! Recunosc că aici m-am referit mai mult la Mark, care este personajul meu preferat, tocmai pentru că este combinația cea mai atractivă de suferințe morale. Căci dacă ne gândim la Sick Boy, acesta este prea „bolnav” și a depășit cu mult limita pentru a mai găsi o cale de întoarcere, chiar dacă sporadic și-o dorește! O altă trăsătură a stilului lui Welsh ar fi disimularea indiciilor, surpriza din final fiind pe măsură, poate nu la fel de palpitantă precum cea din Filth, dar de o însemnătate extraordinară pentru înțelegerea personalității lui Mark.
Crisparea, promiscuitatea, decadența, precum și descrierile ademenitoare ale senzației de plăcere („high”) sau cele tenebroase din perioada sevrajului, dar și referințele multiple către hituri internaționale, filme, filosofi, fac din cartea aceasta un bun exemplu despre „cum să nu faci” și un must-read pentru orice împătimit al lecturii. Totuși, trebuie să ai curaj pentru a porni într-o asemenea aventură! Un roman ce denotă o extraodinară putere de seducție pentru că omul întotdeauna a fost atras de ceea ce este rău și eventual, interzis! Cât despre motivele pentru care poți ajunge într-o situație asemănătoare, lăsând la o parte factorii sociali și familiali care, Slavă Domnului, există, realitatea e că uneori o faci doar pencăi la îndemână și așa ești tu.
1 comment