„Cutia cu maimuțe” este o sintagmă de jargon jurnalistic, cu mai multe sensuri; unul dintre acestea se referă la dosarul sau locul ce cumulează texte „nici-nici”, care pot fi integrate într-un număr de revistă / ziar sau pot la fel de bine să nu fie selectate niciodată, nu se va simți prezența sau lipsa lor. Cumul de bizarerii, cred că, incidental, denumirea poate fi extinsă unor volume, în special de debut, ce inundă piața editorială nu prin tiraje, ci prin număr: diferite, dar, paradoxal, identice.
”3 ml de Konfidor”, de Ion Buzu
Editura Casa de Pariuri Literare, seria „Poezie”, colecția „Opera Prima”, București, 2013, 64 p.
Ion Buzu scrie o poezie ce nu se desprinde, la prima vedere, de faza anală observată de Freud și caracteristică copiilor de circa 2 ani: invocarea actului defecației; numai că poetul, aflat la primul volum, o face uneori în mod ironic, iar alteori nu: simplă aglomerare tematică.
Între aceste extreme se naște o lume dură, apăsătoare, de care autorul se eliberează prin fiecare poem: serviciul unde scrie pur și simplu texte pentru vânzarea jaluzelelor (trebuie să producă 45 de astfel de texte într-un timp determinat), tarlaua pe care se urcă gândacii de Colorado ce mor doar cu Konfidor, microbuze și abrutizați, navete, poltroni ce se conțin unii pe alții. Se creează astfel puternica iluzie că totul este un joc (Scenarii pentru Playstation 3), că suntem doar fantoșele cuiva; un personaj întreabă, în poezia ce dă titlul volumului: „nu ți-a trecut prin cap / că acolo sus cineva încearcă să ne extermine la fel cum noi facem cu acești / gîndaci (…) să ni se facă rău de tot, dar să nu murim îndată, / și la rîndul lui să-i fie crăpată mașina sa de stropit, / să-i curgă și lui otrava pe spate”. Alteori, infinitatea universului se află înăuntru, simți că ai ceva de spus, de exprimat, chiar dacă această rostire este doar curativă (și fiziologică): „Aștepți să te dezintoxici de cineva din tine”, spune foarte clar poetul (Născut în mașinăria asta).
Volumul, care ar fi, potrivit titlului, o soluție de concentrație extremă ce se poate folosi numai diluată în mulți litri de apă, propune cîteva metafore juvenile ce par aș păstra uneori prospețimea, orice ar însemna acest lucru pentru această poetică aparte.
”Întoarcerea fratelui risipitor”, de Mircea Băduț
Editura Europress, București, 2014, 122 p.
Volumul lui Mircea Băduț nu a apărut singur, ci însoțit de o notă a autorului, pe o bucățică de hârtie separată, în care autorul purcede la un rezumat al volumului său, ce cuprinde: „un roman scurt”, „proze scurte fincționale (sic!)” și „eseuri cu nuanțe gnoseologice / antropologice”. Suntem îndemnați, „dacă considerați că se merită” (da, se merită!) să publicăm o notă despre ea „(sau poate o recenzie)”.
Autorul, consilier la Direcția de informatică a Agenției Naționale de Cadastru (conform paginii de prezentare), este un autor de succes al manualelor de informatică, cu intervenții la temă și în Dilema veche, dar a dat, de ceva vreme, în patima literaturii, pe care o înțelege la modul confuz, în combinații grotești; astfel, un personaj pornește la drum „să-și caute femeia ideală”; are și un dodecalog, unde își dorește, de pildă, „Să fie ea finuță în gesturi și în mișcări. În vorbă și în idei / gânduri”. Autorul-narator poate să fie și dur, de pildă atunci când își imaginează un personaj feminin ce i „se abandonează” în tren, cu cătușe la mâini („O ultimă șansă”).
Volumul continuă cu informații noi despre telescopul Kepler (un eseu), opinii în privința prieteniei (alt eseu) și o „scurtă meta-definiție” (sic!) a antropologiei, aflată exact „la confluența dintre biologie, sociologie și psihologie” (explicată în trei pagini).
Gândirea lui Mircea Băduț poate fi interesantă pentru publicații precum Dilema veche, dar nu cred că are de-a face cu literatura: se merită să publicăm această notă pentru a spune încă o dată că veleitarii nu pot provoca decît momente de amuzament, cel mult.
”Una pe inimă, una pe dos”, de Adrian Voicu
Editura Tracus Arte, București, 2014, 80 p.
Experimentele verbale ale lui Adrian Voicu caută cu încăpățânare jocul de cuvinte sau calamburul, în versuri de tipul epigramelor sau al fabulelor cu un unic subiect: amorul, și mai ales amorul carnal. Culegerea de „poezii mai dichisite pentru suflete îndrăgostite și mai naive pentru amorezi și dive” se deschide cu o metaforă destul de transparentă: o pană (simbol falic) este îndrăgostită chiar de o „călimară” (a sufletului cuiva). Catrenele împerecheate ale lui Adrian Voicu adoră, în genere, gluma facilă:
„«Măi, nea Trifoane, ai fost pe mare-un an plecat!
Cum dracu’, tanti Mara îți mai turnă-un băiat?»
«Da’ ce vrei, mă? Al dracu’ derbedeu!
E-n curtea mea, se cheamă că-i al meu!»” (Catren de cursă lungă)
Uneori, jocul gros de cuvinte (ce amintește de orice autor de Cronică rimată, rubrică obligatorie din publicațiile de la finele veacului XIX și începutul celui de-al XX-lea) se poate transforma în (auto)parodie, momente în care Voicu este lizibil; sub imperiul dragostei, „pieptu-mi devine cuptor cu microunde, / Iar inima-mi ia formă de friptură” (Catren la 220 V). Alteori invocă „regatul etern al valurilor” în cuvinte și forme desuete ce nu pot să fie lipsite de o nuanță de șarjă. Prin urmare, rimele lui Adrian Voicu din acest volum sunt potrivite pentru spectacolele de varieteu, cu Bibicu și cu Mangafaua în variantă contemporană; au o nedezmințită oralitate ce pierde la transpunerea în pagină. Interpretate cu o oarecare vervă vor fi făcând deliciul celor ce aplaudă zgomotos.
Altfel, cu glume de almanah, cu încornorați și refulați, vorbe pe șleau ce denotă curajul unui interpret al popularelor manele, volumul lui Adrian Voicu este o mostră a compromisului (în poezie) pe care îl fac uneori editurile.
1 comment