”Cu fir negru de arnici. Jurnal 1949-1956”, de Emil Dorian
Editura Compania, Colectia Clarobscur, București, 2012
Cuvant inainte de Margareta Dorian
Prefata “Emil Dorian sau terapia diaristica” de Valentin Protopopescu
Iata ca – arc peste timp, Jurnalul lui Emil Dorian, configurat in trei parti – 1934-1944, 1945-1948 si 1949-1956, salvat aventuros in manuscris “prin propriile puteri”, isi gaseste in sfarsit editarea in Romania a ultimei sale parti, prin grija Editurii Compania.
Prima parte a Jurnalului a fost mai intai publicata in traducerea in limba engleza a Marei Soceanu – “ The Quality of Witness” in 1982 la Jewish Publication Society, Philadelphia, apoi in anul 1996, sub titlul “Jurnal din vremuri de prigoana” la Editura Hasefer Bucuresti. Tot Editura Compania este aceea care a publicat in anul 2006 partea a doua a jurnalului, sub titlul “Cartile au ramas neterminate”.
Cel de-al treilea volum al Jurnalului se sfarseste pe patul suferintelor fizice si dezamagirilor intelectuale, intr-un 27 martie al anului 1956, cu versurile unei poezii numita Medalion … extrem de lucid-premonica “O clipa se trezeste omenirea, /Si-aduna zdrentele de ideal / Si-ncepe iar sa spere fericirea: / O noua masca intra-n carnaval”.
Sunt gandurile unui intelectual evreu greu incercat de perioada istorica pe care a strabatut-o, rezistand injosirilor, construindu-si cariera de medic in paralel cu identitatea de scriitor, poet si traducator, sperand apoi, dupa 1944, in valorile mult trambitate ale socialismului sovietic implantat in Romania … mai apoi observand atent, scriind, ba chiar si criticand si pana la urma dezamagit profund de noua societate in constructie, care calca peste valori umane si tipare stabile sociale. Neintelegand in cei cativa ani pe care soarta i-a lasat a-i trai in acele “vremuri noi”, reala strambatate a timpurilor si boala grea de peste 45 de ani care v-a sufoca Romania.
Lectura acestui ultim volum al Jurnalului ne ofera in primul rand, in cateva randuri de mare finete si sinceritate, definitia in care circumscrie Emil Dorian ideea acestui gen de confesiune:
“1952 – Jurnalul trebuie sa devina un bun prieten al celui care il tine. El are atunci un rol care trebuie pretuit cel putin la justa si completa valoare a prieteniei. Jurnalul dezumfla ficatul, usureaza inima contractata de lacrimi, limpezeste gandurile si faciliteaza visarea.”
Aceasta parte a treia a Jurnalului reflecta zbaterile poetului si traducatorului, care se lupta cu lipsa de profesionalism a “noilor cadre” din cultura, dar si cu oportunismul intelectualilor gata sa respecte ad literam indicatiile politrucilor si sa propage in “randul maselor”, cultura proletcultista. Unele notatii din jurnal, in acest sens, citite astazi – capata tente halucinante – dar din nefericire – acesta a fost adevarul, un adevar despre care este bine ca avem ocazia sa ne fie inca si inca dezvaluit:
“Iata o poezie, Candidatul (pentru alegerile in Sfatul Popular), pe care o publica un ziar de azi. O semneaza, precum mi-a spus <tanara prozatoare Maria Roman>, <un mare poet tanar>, Nae Smirnov. Si poetul spune despre cineva care citeste gazeta ca <ochii-i clipocesc>, iar mai incolo, ca pleoapele i se <zburlesc>. Tanarul Smirnov nu mai e atat de tanar, incat sa urneze cursurule noului institut pentru literatura. Dar, cel putin pentru ceilalti care vor sa intre in literatura, institutul o fi avand oare si un curs de limba romana>”
Sau: 1953 “Doua zile intregi de dezbateri la Casa Scriitorilor in legatura cu cele doua hotarari ale partidului privitoare la noua linie de munca pentru bunul trai al clasei muncitoare si la felul cum trebuie dusa munca de partid.”
Sau: “Directoarea Bibliotecii Academiei (Biblioteca Nationala), o femeie infoiata si uluita de pozitia in care a ajuns, nu stie cine e profesorul G. Ibraileanu, criticul de la Iasi. Cand i s-a spus ca este profesor, a intrebat la ce liceu, iar cand i s-a atras atentia ca a scriitor, a intrebat: – Ce a scris?”
Cum spuneam, nici Emil Dorian nu a scapat de orbiri temporare si de amagiri desarte si iata un fragment trist, care dovedeste anume alunecari atat de prezente in epoca, carora multi veritabili oameni de cultura le-au cazut victime:
“1949 – Lucrez cu spor si cu interes la romanul meu, desi ma indoiesc ca va putea fi publicat. Linia ideologica este net progresista (insusi titlul provizoriu o subliniaza), dar cred ca tematica nu-si va gasi drum spre intelegerea cat de cat larga a forurilor hotaratoare. Nu propriu-zis tematica, ci ceea ce se numeste in mod obisnuit subiectul, sau, ca sa spun asa, scheletul anedoctic, lumea in care se desfasoara actiunea. Este tot despre evrei, cu evrei si despre problema nationala. Pesonajul meu principal, un activist comunist, la un moment dat, prin anumite inlantuiri de imprejurari, are un moment de indoiala in ceea ce priveste problema nationala, si asta in legatura cu statul Israel. Toate celelalte personaje sunt direct angrenate in lupta pentru reconstructia socialista in tara romaneasca, in special tineretul. Personajul central greseste, dar in cele din urma, dupa experienta directa si dureroasa a unei confruntari cu realitatile, isi da seama si revine. Omul care s-a frant totusi dispare. [Cei] care stau pe doua [lumi] trebuie sa dispara, lasand pe cei tineri, elementele noi, sa reorganizeze viata sub semnul socialismului”
In paginile jurnalului, cititorul intalneste multe nume cu rezonanta solida in cultura romaneasca, prieteni sau colegi cu autorul sau alte nume din literatura in hainele noi ale socialismului. Ury Benador, Ion Călugăru, Beate Fredanov, Tudor Arghezi, Sonia Cluceru, cei ce poposeau la COŞ – pictorul Pallady, prof. Dr. Danielopol, acad. Prof. Sanielevici, Victor Eftimiu, Agepsina Macri, Lucia Sturdza-Bulandra, Barbu Lazareanu, acad. Prof. Kreindler, apoi Mihai Beniuc, Eugen Jebelanu, Veronica Porumbacu, Cicerone Theodorescu, Al. Andritoiu, A. Toma.
Persistente, dar greu de inteles pentru mine sunt si idiosincraziile pe care le nutreste Emil Dorian si pentru unii scriitori sau actori, pe care ii critica si ataca consecvent. Este cazul lui Calinescu, sau Beniuc, sau Lucia Sturdza Bulandra, sau Cella Serghi, sau chiar Stefan Zweig.
Si exemplific: “A fost sarbatorita deunazi actrita Lucia Sturdza-Bulandra, care a implinit varsta de 80 de ani. Numai 80? S-au intrebat multi. Decoratii, omagii oficiale si ale colegilor, nimic n-a lipsit. S-au spus multe lucruri despre ea. Nimeni n-a marturisit songurul si cel mai important adevar si anume ca, printre multele ei calitati, i-a lipsit talentul. Mai exact temperamentul scenic, care niciodata n-a trecut rampa, cum se spune in limbajul obisnuit al teatrului (…) Cei care au vazut-o jucand rolurile de amanta din repertoriul de teatru erotic francez din epoca Bataille isi aduc, desigur, aminte de absenta oricarei feminitati cu care se plimba pe scena, compunandu-si personajul cu capul si inlocuind sensibilitatea autentica prin toalete si prestanta.”
Calinescu si al lui Bietul Ioanide “autorul se sustrage de la curajul frontal de a infatisa drama hidoasa si zguduitoare a acelei generatii”.
“Stefan Zweig ar fi avut astazi 74 de ani (1955) daca nu s-ar fi sinucis in timpul razboiului, in America, unde se refugiase (nota – de fapt s-a sinucis in Brazilia in februarie 1942). Prin toata activitatea lui, el se afla foarte aproape de noi, si, totusi, opera lui literara pura, in afara de eseuri si biografii istorice, este deja atat de veche, de prafuita, in orice caz. Te miri, recitind pagini din nuvele lui, cum de s-au putut gusta acum un sfert de veasc asemenea creatii literare, chiar in acea epoca de huzureala burgheza, a carei viata el o reflecta in ceea ce scris si careia ii apartinea prin tematica si stil. Mi-a cazut intamplator in man nuvela Douazeci si patru de ore din viata unei femei, cu tema ei livresca, cu personaje conventionale fara nici o radacina in viata reala (o plictisita si dezorientata calatoare, o englezoaica boigata si un tip international de cartofor vicios) pentru care autorul se cheltuie in analize subtile si elanuri de peozie. Cand te gandesti ca Gorki, parintele realismului socialist, a putut spune despre aceasta nivela ca <i s-a parut a nu fi citit nimic atat de profund>.”
Referitor la Beniuc, ii citeaza aceste versuri atat de comice azi, daca nu ar fi totusi, ingrozitor de triste: Beniuc “Pe unde trec, pe unde ma duc, / Lumea priveste, sopteste: / Acesta-i poetul Beniuc, / Stie sapte limbi si ruseste.”
Si acest al treilea volum cuprinde reflexii si informatii privind viata si conditia identitara a evreului in societatea romaneasca: “Faptul ca o viata intreaga evreul lupta, voluntar sau nu, ca sa se nege ca evreu si totusi sa pastreze constiinta ca e evreu a creat o stare maladiva, un fel de martiraj absurd si tragic, care se cere suprimat, oricare ar fi pretul”, dar si metodele subversive de ucidere la nivel politic a vietii comunitare: “Insemnatatea politica a comunitatii s-a redus astazi la foarte putin. E nevoie sa fie supravegheati toti oamenii care se aduna undeva, respectiv in sinagogi, o data pe an, vreo 25.000 in 63 de localuri si saptamanl, un numar foarte redus. E drept ca anumite actiuni daunatoare democratiei se pot produce in aceste localuri.”
Impreuna cu metodele directe aplicate asupra carierei sale medicale (mereu si la intervale scurte era mutat cu postul dintr-un dispensar in altul, ca urmare a unor denunturi): “Denunturi cum ca in timpul liber as scrie … literatura”
Toate acestea conjugate cu mutarile periodice din locuinte, pentru a ceda spatiul “clasei muncitoare”, stari de inconfort fizic si psihic, concentrate in versuri triste:
“Unde locui-vor oare
Peste-o luna, peste-un an?
Popa Petre, Popa Soare,
Popa Ghita, Popa Nan?
Voi gasi-ntr-un Put o vatra,
Daca nu-n acesti vechi popi?
Poate intr-un Put de Piatra
Sau cumva un Put cu Plopi?
Put sau Popa, cum i-ar spune,
Mi-e totuna, nu ma plang,
Maini un popa ma va pune
Intr-un put nu prea adanc.”
Intr-o lume din ce in ce mai plina de lipsuri, fapt care conduce la notatii glumet-amare:
“Din pricina unei acute lipse de hartie igienica, mai multe copii ale unui manuscris de poezii care nu-mi mai trebuiau le-am spanzurat de un cui in closet. Citite incet-incet, cu un singur ochi, ele s-au dovedit a fi o opera masiva si cuprinzatoare. Se poate spune cu drept cuvant ca àquelque chose malheur est bon (orice rau are o parte buna)”
Firul negru de arnici al acestei perioade il reprezinta insa obsesia batranetii si a mortii. Indurerat de plecarea din tara a uneia dintre fiice si bolnav de dorul ei, coplesit de greutatile impuse de climatul vietii literare, cu sanatatea grav zdruncinata, Emil Dorian are in acest jurnal notatii profunde, realiste si dureroase
“Moartea … Poate ca n-ar fi atat de greu, daca ar veni direct. Dar intai se sfarseste viata”
“Cu cat imbatranesti, cu atat te covingi mai mult ca oamenii lipsiti de umor sunt absolut nefrecventabili”
“Una dintre cele mai veritabile bucurii, care dispare cand incepe imbatranirea, este acel sentiment de crestere, de desavarsire al fiecarui an de tinerete. Nu mai e decat satisfactie ramanerii pe loc in cazul cel mai fericit”
Pana la momentul final, atat de timpuriu sosit, care pune punct vietii si operei unui evreu-roman greu incercat de timpurile traite, dar care ne-a lasat o comoara de proze, versuri si traduceri de mare respiratie intelectuala. Si un jurnal prin intermediul caruia cunoastem intim omul si timpurile.
Opera:
• Cântece pentru Lelioara, Bucureşti, 1923;
• În preajma serii…, Bucureşti, 1924;
• De vorbă cu bălanul meu, Bucureşti, 1925;
• Profeţi şi paiaţe, Bucureşti,1930;
• Ora sexuală, Bucureşti, 1932;
• Bărbaţi fără femei, Bucureşti, 1932;
• Femei şi doctori, Bucureşti, 1933;
• Vagabonzii, Bucureşti, 1935;
• Memoriile greierului, Bucureşti, 1937;
• Otrava, Bucureşti, 1947;
• Primăvară nouă, Bucureşti, 1948;
• Steagurile inimii, Bucureşti, 1949;
• Bună dimineaţa, Bucureşti, 1953;
• Familia de porţelan, Bucureşti, 1954;
• Jurnalele: The Quality of Witness, Philadelphia, 1982; ediţia (Jurnal din vremuri de prigoană), Bucureşti, 1996. Cartile au ramas neterminate, 2006. Cu fir negru de arnici, 2012.
Traduceri:
• H. Heine, Sarcasm şi melancolie, Bucureşti, 1913, Cartea cântecelor, Bucureşti, 1915, Cântece şi romanţe…, Bucureşti, 1947;
• H.H. Ewers, Vrăjitoarea, Bucureşti, 1925;
• Edmond Haracourt, Cealaltă…, Bucureşti, 1925;
• Bodo Vildberg, Cazul ciudat al doamnei Buroff, Bucureşti, 1926;
• Eliezer Steinbarg, Fabule, Bucureşti, 1947
