„Copiii lui Marcel”, de Ema Stere
Editura Polirom, Iași, 2020
De fiecare dată când iau în mâini un volum literar de debut, am senzația că mă transform încet într-un soi de judecător, un judecător care e gata să disece măduva intenției pentru a scoate la iveală forma, ideea, motivele autorului, or acest amalgam se resimte de la primele pagini, purtându-te încet, dar sigur, într-un soi de promenadă aventurieră. De această dată, am savurat, cu multă plăcere, romanul „Copiii lui Marcel”, debutul de altfel reușit în proza contemporană românească a jurnalistei Ema Stere.
Pentru început se cuvine să spunem câte ceva despre autor, astfel încât să înțelegem pe deplin misiunea și provocările cu care aceasta s-a confruntat. La o primă cercetare, aflăm că autoarea Ema Stere este jurnalistă la Radio România Cultural, doctor în filologie şi cadru universitar la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei, ceea ce explică, în mare parte, cum a reușit să debuteze atât de bine pe o piață editorială destul de competitivă.
Dar să revenim la „Copiii lui Marcel”. Volumul câștigător al Concursului de Debut al Editurii Polirom din 2020 are în prim plan figura unei tinere, pe care autoarea nu o binecuvântează cu un nume și lasă acest lucru la latitudinea imaginației noastre de cititori, care decide, într-un moment de criză, că vrea să facă agricultură. Simbolic sau nu, această decizie are menirea să-i schimbe definitiv și iremediabil viața. Văzându-se oarecum îndepărtată de lumea în care-și trăiește viața, aceasta își „racolează” iubitul, pe un anume Matei și pe verișorul acestuia Francisc, aducându-i în inima Sânceniului, un sat din Buzău, unde pun bazele unui soi de fermă agricolă comunitară. De ce comunitară? Pentru că eroii noștri încerc să descopere tainele unui anume Marcel Serebreakov – personaj aproape utopic, desprins dintr-o menghină a teoriilor conspiraționiste, alimentate la greu de imaginația colectivului sătesc.
Cei trei temerari sunt aidoma unor muschetari deciși să renunțe la beneficiile societății moderne, revenind în țărână, vorba clasicului, doar că se ciocnesc de un fenomen bizar: imaginea fantasmagorică a unui locuitor din Sânceni, despre care se spune că ar fi avut faimă de mare amorezat cu o groază de progenituri.
Porniți să deslușească firul dezlânat al istoriei, personajele noastre trec prin cele mai diverse stări, transformându-se constant și adaptându-se, zic eu, la fel de rapid precum viețuitoarele naturii. Deși are un început relativ lent, datorat probabil și anvergurii în timp (romanul a fost scris circa nouă ani), volumul „Copiii lui Marcel” este un amestec de satiră, ironie, dramatism și suspans, în doze echilibrate, numai bune pentru a percepe un spectru vast de emoții pe care le încearcă eroii cărții.
„Eu am o teorie: găsești întotdeauna ce cauți. Se aplică și la lucrurile mici, și la cele mari. Dacă vrei să plantezi o floare și n-ai ghiveci, îți pică în mână o cratiță spartă; dacă ești cercetător și vrei să afli diferența dintre sexe, măsori și cântărești la creiere până descoperi nu știu ce țumburuș care e roz la fete și albastru la băieți. Peste zece ani e posibil să vină alții și să spună că nu-i adevărat – nu contează. Universul nu-ți dă ce-i ceri, cum cred toți tâmpiții, nu te ajută să câștigi la Loto. Ideea e că tu formulezi o întrebare și pe urmă tot tu găsești ceea ce ți se pare a fi răspunsul corect”.
Întregul roman pare a fi un puzzle în care se amestecă organic emoții și trăiri, cugetări și concluzii. Este o oglindă în care poți vedea cum se schimonosește speranța și cum traversează o cale lungă spre o disperare de tovărășie:
”Există o disciplină a oamenilor de la țară și disciplina asta îi împiedică să-și piardă mințile. De exemplu: se fac două – trei prașile pe an. De două-trei ori, țăranul iese pe câmp să smulgă și să scoată cu săpăliga buruienile. Or, noi ne purtam ca pensionarii englezi care-și dădăcesc grădina de trandafiri”.
Cu siguranță, acest volum vesel, așa precum îl cataloghează autoarea, își va găsi ecou în rândurile cititorilor care se delectează cu umor și înțeleg experimentele literare, or anume despre asta este vorba în acest caz. „Copiii lui Marcel” sunt o reflecție a curajului de a scrie și de a scoate absurditatea în față, amintind oamenilor că uneori e firesc să greșim. Zic eu că este un debut cinstit, care ne demonstrează, în repetate rânduri, că literatura română contemporană cunoaște vremuri cu adevărat bune.
Puteți cumpăra cartea: Editura Polirom/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Polirom.ro, News.ro)
