“Copiii din miez de noapte”, de Salman Rushdie
Editura Polirom, Iaşi, 2007
Traducere şi note de Radu Paraschivescu
Puteţi cumpăra cartea acum, de pe Buybooks.ro
Moto: „Am învăţat prima lecţie a vieţii: nimeni nu poate înfrunta lumea ţinându-şi tot timpul ochii deschişi.”
Ultima mea lectură a unei cărţi scrise de Salman Rushdie mi-a confirmat, dacă mai era nevoie, impresia despre anvergura şi talentul literar ale autorului britanic. După „Seducătoarea din Florenţa” şi „Dincolo de limite”, primul fiind un roman extrem de palpitant, iar a doua o colecţie de eseuri şi articole jurnalistice foarte profunde şi de manieră enciclopedică, am decis să ales un roman mai vechi, care i-a adus de altfel autorului şi primele aprecieri şi premii internaţionale. Romanul „Copiii din miez de noapte” a apărut în 1981 şi a fost distins cu Booker Prize în acelaşi an şi cu The Booker of Bookers în 1993.
Salman Rushdie nu este un autor care se citeşte cu uşurinţă, dar nu este nici atât de greoi, odată ce treci de primele pagini şi te integrezi în atmosfera basmelor pe care le istoriseşte. Complexitatea poveştilor reliefate, dar şi mărimea acestora îl aduc pe un alt plan al autorilor moderni, departe din punct de vedere valoric faţă de colegii săi de generaţie, cum ar fi Paulo Coelho sau Haruki Murakami. Nu este deloc comercial, nu este deloc simplu sau simplist, încearcă să-şi uimească şi chiar să-şi deruteze cititorii printr-o mulţime de amănunte inedite, prin alegerea unor spaţii exotice, cum ar fi cel indian, aflat la răspântia istoriei, un spaţiu plin de mistere şi superstiţii, dincolo de real, deşi ancorat în acesta; astfel, aproape fiecare carte a sa poartă la final o bibliografie impresionantă din punct de vedere documentar.
„Copiii din miez de noapte” este un asemenea roman, pe care l-am categorisit, nu fără greutate, ca făcând parte dintr-un gen literar pe care l-am intitulat „roman de ficţiune fabulos istoric”. Cu siguranţă, mi-ar fi plăcut ca acţiunea şi personajele să fi existat aievea, însă era imposibil ca fabulosul creat, ca poveştile fantastice şi multitudinea de creaturi şi oameni cu puteri supranaturale să fie reale sau să fi făcut parte din viaţa adevăraţilor indieni. Istoria Indiei este reconstruită nu în jurul lui Gnadhi, Nehru sau Patel, ci urmărindu-l pe Saleem Sinai, un copil ce are puterea să ghicească gândurile oamenilor şi care, mai târziu, poate să simtă, prin nasul proeminent, mirosul frumuseţii, al dragostei sau urii, al tuturor sentimentelor umane.
Construcţia poveştii este grandioasă şi, în cele ce urmează, voi prezenta doar câteva lucruri din cele care m-au impresionat în acest roman. În primul rând, cel care cunoaşte istoria Indiei moderne, de la noaptea Independenţei din 15 august 1947 şi până la perioada masacrelor şi a Urgenţei din timpul Indirei Gandhi, vor regăsi uneori printre rânduri, alteori explicit, amănuntele acestor zeci de ani din perspectiva personală a unui personaj, care se dovedeşte în final extrem de reală şi detaliată. Saleem Sinai se naşte chiar la miezul nopţii independenţei şi este considerat, alături de ceilalţi 1000 copii născuţi în aceeaşi noapte, ca un erou al naţiunii, felicitat la fiecare aniversare, fotografiat de ziarele centrale şi apare pe prima pagină a acestora. Pentru el, este o corvoadă mai ales în perioada copilăriei, când nu era nici conştient de propriile puteri, nici lăsat atât de liber precum îşi dorea. Era însă îndeajuns de fericit pentru a-şi construi propria lume şi propriile păreri într-un cadru aproape ideal, cum era moşia Methwold: „Moşia Methwold: patru case identice, ridicate într-un stil care li se potrivea ocupanţilor iniţiali (case de cuceritori! conace romane! case cu trei nivele ale unor zei aflaţi într-un Olimp cu două etaje, un Kailash pipernicit!) – căsoaie rezistente, cu acoperişuri mansardate, roşii, şi cu foişoare în fiecare colţ, cu turnuri albe ce fildeşul, acoperite cu pălării ţuguiate din ţiglă roşie (numai bine ca să ţii prinţesele sub zăvor!), case cu verandeşi cu o aripă a servitorilor la care se ajungea pe o scară metalică în spirală, ascunsă undeva în spate, case pe care William Methwold, proprietarul, le numise maiestuos după vestitele palate din Europa: Vila Versailles, Vila Buckingham, Vila Escorial şi Sans Souci.”
Povestea lui este povestea Indiei independente, dar şi a ţărilor care au avut ca bază iniţială teritorilii ale acesteia, Pakistan şi Bangladesh. Suntem purtaţi, într-un ritm bine strunit şi totuşi alert, printr-o lume aproape necunoscută şi cu atât mai interesantă, prin preajma tuturor marilor personalităţi care au condus destinele acestor ţări, de la conducătorii Indiei (Jawaharlal Nehru, Rajiv Gandhi, Indira Gandhi) până la cei ai Pakistanului de la formarea sa în 1947 (Muhammad Ali Jinnah) sau Bangladesh (Mujib). Aparent, nimic nu este pierdut şi nimic nu este inventat, istoria Indiei pentru o perioadă de aproape 30 de ani este respectată şi introdusă într-o poveste fabuloasă fără influenţe şi deformări ale realităţii. Acesta este unul dintre motivele pentru care romanul lui Salman Rushdie poate fi considerat cu uşurinţă o ficţiune istorică dublată de un o poveste fabuloasă.
Chiar dacă cartea este complexă şi are planuri multiple, personajele sunt numeroase şi cu personalităţi şi destine diferite, nu lipsesc deloc momentele umoristice, care dau un farmec aparte unei poveşti serioase. Femeile sunt cele care par a fi luate peste picior, criticate într-o perioadă în care fiecare indian dorea să îşi salveze pieleea şi să scape de sărăcie, în anii când britanicii plecaseră şi indienii aveau destinele în propriile mâini: „Indiferent cât de atent îţi pui în practică strategiile, femeia ţi le face praf dintr-o lovitură. Pentru fiecare campanie electorală, numărul învinşilor e dublu decât cel al învingătorilor…” sau „Era pentru prima oară când mă aflam la bordul unui vas adevărat (prezenţele ocazionale pe navele de război americane din portul Bombay nu contau, fiind o simplă formă de turism; şi aveam mereu de luptat cu jena pe care o încercam în compania a zeci de doamne în ultima lună de sarcină, care se înscriau în asemenea tururi în speranţa că aveau să intre în travaliu şi să nască la bord, oferindu-le astfel copiilor posibilitatea de a obţine cetăţenia americană).”
După rândurile care stârnesc zâmbete, pe care le-am menţionat mai sus, Salman Rushdie (sau personajul său, Saleem Sinai) rămâne la aceeaşi concluzie: anume că femeile i-au distrus viaţa, că s-a lăsat condus de ele, că, indiferent ce i s-a întâmplat în cei treizeci şi doi de ani de viaţă, tot acestea, fără nicio urmă de glumă de data aceasta, i-au prezis pieirea şi l-au condus spre panta morţii: „Femeile m-au născut şi tot ele m-au distrus. De la Maica Stareţă la Văduvă, ba chiar dincolo de ea, am fost dintotdeauna la cheremul a ceea ce numim de obicei (greşit, după părerea mea!) sexul slab. Poate că totul se reduce la felul cum se leagă lucrurile: oare Maica India, Bharat-Mata, nu e reprezentată cel mai des ca o femeie? Şi, după cum ştiţi, n-ai cum să scapi de ea.
Au existat treizeci şi doi de ani în povestea asta în timpul cărora am rămas nenăscut; nu peste multă vreme pot să împlinesc eu însumi treizeci şi unu. Pe durata a şaizeci şi trei de ani, înainte şi după miezul nopţii, femeile şi-au dat silinţa să iasă totul cât mai bine, dar şi – mă văd silit s-o spun – cât mai rău.”
Rushdie din „Copiii din miez de noapte” este un scriitor complet. El dă prima măsură cu adevărat importantă a valorii sale, construind o poveste complexă, care abundă în personaje miraculoase, bine încadrate într-un decor exotic, şi descriind cu lux de amănunte, inteligent şi maiestuos o lume pe care nu o cunoaştem, dar pe care o descoperim cu uimire: India simplă, a oamenilor săraci, a periferiilor, a junglei şi a musonului.
