„Comploturile pentru asasinarea lui Hitler” (Killing Hitler), de Roger Moorehouse
Editura Meteor Publishing, București, 2017. 356 pag.
Traducerea de Mihai Manea
Cartea istoricului britanic Roger Moorehouse a fost pentru mine neașteptat de interesantă. Sigur, știam ca toată lumea despre atentatul de la Rastenburg din iulie 1944, pus la cale de von Stauffenberg, cum a fost plănuit și cum a eșuat în mod lamentabil. Dar el comentează vreo 8 comploturi, unele rămase la stadiul de intenție, altele duse până la capăt și din care doar ținta a scăpat. Însă nu asta mi s-a părut interesant (probabil că i s-au copt chiar mai multe), ci faptul că Moorehouse, ca istoric ce se află, reconstituie pe larg atmosfera vremii, motivațiile complotiștilor. La încheierea lecturii rămânem cu o imagine măcar veridică a acelor timpuri, din toate taberele și la toate nivelurile. Privită astfel, cartea are o structură de roman. De roman psihologic cu intrigă polițistă, al cărui unic handicap este acela că i se cunoaște de la început deznodământul. Ceea ce nu-l face mai puțin palpitant, tocmai datorită detaliilor în care sălășluiește diavolul. În acest context aș aminti cu simpatie de „Inglorious Basterds”, filmul lui Tarantino unde un alt complot, din 1943, reușește cu brio. Dar ficțiunea își permite libertăți care unei cărți de istorie îi sunt interzise. Mare păcat!
Eroul principal al romanului este, firește, Hitler. Fanatic și megaloman, eșuarea atentatelor l-a marcat profund. Adică i-a creat senzația că este infailibil, că orice ar face nimeni și nimic nu-l poate atinge. „Aș putea fi ucis de un criminal sau de un idiot, în orice moment”, se alinta Eroul, dar iată că n-a fost. Mă gândesc că în sensul ăsta, până la urmă, atentatele au realizat totuși ceva. Nu fiecare în parte, ci toate împreună, fiindcă inspirat de eșecul lor și crezându-se nemuritor, marele Adolf a luat-o de tot razna, conducându-și fără greș armatele către dezastru (ceea ce Aliații, doar în plan militar, n-ar fi izbutit la fel de ușor). „Asasinatele au în mod clar capacitatea de a influența evenimentele”, spune autorul cărții. O au chiar și cele nereușite, aș adăuga eu, și câtă dreptate aș avea!
Tensiunea cunoaște, așa cum se cuvine, un crescendo. Din noiembrie 1923, când s-au tras primele gloanțe în direcția lui (de către poliție atunci, pentru că cele care probabil că i-au trecut pe lângă ureche în timpul primului război nu se pun), și până la Rastenburg, diverse personaje sau entități au încercat să-l lichideze, la început din pură antipatie, ca apoi să se înverșuneze tot mai tare împotriva lui. Dar nu toți din același motiv și cu aceeași dinamică. Dacă pentru englezi era Inamicul (cu care n-au reușit să cadă la pace și care-i înspăimânta de moarte), pentru Stalin era fostul aliat de circumstanță care l-a trădat tocmai când se pregătea el să trădeze. Ceea ce, firește, nu putea fi iertat. Insă după ce a preluat inițiativa pe front Stalin a lăsat-o mai moale, pentru că nu i-ar fi surâs ca în locul lui Hitler să apară unul care să încheie pacea și să-i oprească lui ofensiva victorioasă. Sau, mai rău, să i-o dea peste cap, în caz c-ar fi fost mai meseriaș.
Normal că germanii aveau și ei motivele lor. Deși cele ale primului atentat, din 1939, n-au fost prea clare. S-a petrecut la Bürgerbräukeller, celebra berărie din München unde, cu 16 ani mai devreme, Hitler încercase prima lui lovitură de stat. De stat bavarez, pentru început, dar și aia eșuată, care l-a costat cinci ani de pușcărie, iar pe germani scrierea lui Mein Kampf. Era noiembrie și războiul deja se pornise, e drept că un „Sitzkrieg”, cum îi spuneau nemții, în contrast cu Blitzkrieg-ul exersat de curând în Polonia. Dar Führerul se apropia cu pași mari de culmea gloriei sale, fiind admirat și temut în același timp. De aceea este bizară determinarea cu care Georg Elser, „lupul singuratic”, s-a hotărât să-i pună o bombă în berăria unde acesta urma să țină un discurs. Bomba a explodat (construită și instalată cu minuție germană, normal că a explodat!), producând numeroși morți și răniți. Însă Hitler și cu staff-ul lui plecaseră mai devreme decât fusese anunțat… Cu fix un sfert de oră înainte de explozie. Ce să mai crezi?
Nici alți germani nu știau prea bine ce vor. După ce armata îi facilitase accesul la putere în ideea că o hahaleră ca el va putea fi ușor controlată, a constatat că hahalera în cauză nu prea mai înțelege de glumă. Astfel încât, începând de prin 1938, diverse cercuri militare s-au pus pe complotat. Însă mulți ofițeri de carieră aveau o problemă: școliți în academii unde încă se mai respira aerul unor vremuri în care războiul era privit ca o artă, ei puneau onoarea militară pe primul plan și nu concepeau ca o bătălie să fie câștigată altfel decât pe câmpul de luptă. Deși conștienți de faptul că nebunul era pe cale să distrugă Germania, tot patriotismul din lume nu i-ar fi putut convinge să încalce aceste limite morale. Plus că nu puțini, chiar urându-l, erau fascinați de el. Ca ofițeri superiori care aveau dreptul să se afle înarmați în prezența lui Hitler ar fi avut numeroase ocazii să-l lichideze, dar n-au făcut-o deși veniseră cu decizia luată. Și n-au făcut-o nu din teama de represalii, ci pentru că fuseseră condiționați să respecte autoritatea și jurământul de credință față de ea (fapt care nu l-a împiedicat pe tiran să-i omoare pe cei care au fost descoperiți sau măcar bănuiți de complot, între care feldmareșalul Rommel, erou național, și amiralul Canaris). De altfel, aceeași problemă o aveau în domeniile lor și omologii englezi și francezi, ceea ce a dus la prelungirea conflictului. Dilema nu era însă insolubilă, soluția derivând din precizarea înțelesului noțiunii de fair-play: ești fair față de un adversar care respectă și el aceleași reguli, nu față de unul care lovește sub centură. Pe care, dacă nu poți să-l eviți, îl tratezi după cum merită. Din tabăra occidentală a învingătorilor, războiul a fost câștigat de cei care au înțeles-o. E drept că acest progres tactic o dată însușit, a lăsat urme urâte în maniera ulterioară de abordare a evenimentelor internaționale. Putem deja să simțim nostalgia zăpezilor de altădată.
Nu tot astfel s-au comportat însă membrii teribilei rezistențe poloneze (AK: Armia Krajowa, cei care capturaseră mașina de criptat Enigma, fără de care englezii n-ar fi reușit în veci să vină de hac cifrului militar german; poate că și calculatoarele electronice ar fi apărut mai târziu). Cu toate că nemții pedepseau cumplit orice atentat ori sabotaj, executând sute de nevinovați, rezistența poloneză nu s-a potolit. Nu s-a potolit pentru că avea o listă clară de priorități: mai întâi să lovim cu orice preț în ocupanți, apoi mai vedem! Și cum ei își riscau viețile făcând asta, considerau că și ceilalți polonezi aveau datoria să și le riște. Pentru că nimic nu era mai important decât „păstrarea substanței biologice a națiunii”, amenințate de germani cu exterminarea. „Un rezumat ulterior al activității lor menționa aproximativ 20.000 de locomotive avariate, 4000 de vehicule militare scoase din uz și 25.000 de acțiuni diferite de sabotaj.” (!) Cartea le dedică mai multe zeci de pagini pe care, evident, nu pot să le citez aici in extenso. Deși ar merita. Aveau, cum altfel, și o divizie de atentate care, până să încerce potul cel mare, și-a făcut mâna executând trădători polonezi și comandanți germani între care generali și pe însuși șeful local al SS și al Poliției. Aveau nevoie de asta, fiindcă cele 500 de kg de TNT ascunse sub intersecția din Varșovia pe unde a trecut Hitler în Mercedesul său cu 6 roți, după parada victoriei, nu au explodat. Dar cum Führerul nu a mai venit în Polonia, de frică, probabil, și-au concentrat atenția asupra trenului cu care acesta urma să se întoarcă din Prusia Orientală la Berlin, tranzitând teritoriul polonez. Specialitatea casei, am zice. Au slăbit șinele, trenul a deraiat spectaculos, însă Hitler nu se afla în el. Sau trenul care a deraiat a fost altul. Oricum, nu se știe nimic sigur pentru că dintre martorii direcți puțini au apucat sfârșitul războiului, iar acestora le-a fost închisă definitiv gura de noul ocupant, cel sovietic.
Așa încât, ceea ce nu reușiseră atâția și atâția complotiști de toate felurile și calibrele, a trebuit să fie în cele din urmă adus la îndeplinire de Hitler însuși. Astfel, în zorii zilei de 30 aprilie 1945, în buncărul său din Berlin deasupra căruia uruiau deja tancurile sovietice, Marele Adolf și-a tras un glonte în tâmplă. Încheindu-și definitiv socotelile, cu Germania și cu lumea. Sau cel puțin așa se presupune pentru că sovieticii, beneficiarii proaspătului cadavru, nu au excelat niciodată în acuratețea informațiilor pe care le-au transmis aliaților. Acest dubiu rezonabil face ca Hitler să continue să fie văzut chiar și în zilele noastre în diverse locuri din America de Sud sau din alte părți ale lumii. E trist să vezi că nici măcar de ceea ce ai făcut cu mâna ta nu poți fi pe deplin sigur.
