Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului, de Alexandra Laignel-Lavastine (II)

Pentru prietenii săi vechi, unii evrei, unii neatraşi de cauza legionară sau cea naţionalist-socialistă, trecerea sa totală în slujba Gărzii de fier este de mirare şi de natură a-i atrage despărţiri, antipatii sau chiar duşmănii. Prietenul său cel mai bun este Mihail Sebastian, a cărui origine evreiască începe să îl transforme, fără să şi-o dorească, într-un paria al societăţii româneşti, chiar dacă, scrisese şi el, la începutul anilor ’30, articole de susţinere a mişcării lui Nae Ionescu. Cu toate acestea, îl vede pe Mircea Eliade total schimbat, deşi îşi doreşte din tot sufletul să păstreze prietenia lor şi să îi schimbe concepţiile. Astfel, în Jurnalul lui, publicat de curând şi în România, găsim cuvinte ca acestea: „Mircea este un om de dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. […] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

Eforturi de a ascunde propria activitate celor din jur care devin şi mai grele, şi mai eficace, şi mai folosite în perioada postbelică, în care s-a dorit ascunderea simpatiilor pronaziste şi a aderării legionare în Occident, de natură să îl facă şi pe un paria, aşa cum fusese Sebastian pentru originea sa etnică în România anilor 1940. Autoarea enumeră un număr important de astfel de articole din presa vremii, pe care le-a studiat în arhivele deschise cercetătorilor după 1989, publicate în special în Vremea şi Buna Vestire. La acestea se adaugă şi implicarea lui Eliade în campania electorală din 1937 şi arestarea sa din 1938, fiind închis lagărul de la Miercurea Ciuc. Din toate aceste informaţii cumulate, rezultă fără echivoc faptul că Eliade a fost un simpatizant de renume al Gărzii de fier, deşi el scrie într-o scrisoare din 25 iunie 1972 adresată colegului şi prietenului său Gershom Scholem, că „nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionară”.

După arestarea sa, Eliade realizează că există un climat defavorabil mişcării legionare şi propriillor concepţii şi îşi pregăteşte plecarea definitivă în străinătate. De altfel, în toată perioada interbelică, el scrie în diferite articole sau în jurnalul pe care îl ţinea că se consideră superior întregii generaţii, un geniu, care nu se poate realiza pe deplin decât în străinătate, dorind să devină o somitate pe plan internaţional.

În privinţa concepţiilor sale antisemite, s-a depărtat de punctul de vedere raţional al lui Cioran şi a construit un antisemitism instituţional, fiind adeptul instituirii unei legislaţii tipice, care să îi priveze pe evrei de drepturile politice şi constituţionale, de cetăţenia română şi drepturile ce le fuseseră conferite prin Constituţia din 1923. Din acest punct de vedere, se diferenţiază întrucâtva de retorica violentă şi brutală a Gărzii de fier, preferând doar impunerea în legislaţie a unui numerus clausus, asemănător cu cea impusă în Ungaria încă din 1920. Dar asta nu înseamnă că, în unele momente, îl laudă chiar şi pe Hitler, care „s-a mulţumit cu lagărele de concentrare” (Vremea, 7 februarie 1937).

Laignel-Lavastine concluzionează: „Dacă gândirea lui Cioran în anii 1930 se arată a fi foarte apropiată de cea a revoluţionar-conservatorilor germani, colorată fiind totuşi cu puternice accente naţional-bolşevice, Eliade în schimb apare ca un reprezentant tipic, din estul Europei, al acelui „fascism spiritualist” magistral analizat de istoricul Zeev Sternhell în cazul Franţei”.

În acelaşi timp, anii interbelici au fost chinuitori pentru Eugène Ionesco, după cum se specifică pe larg in capitolul V – Eugène Ionesco faţă cu rinocerii –, prins în menghina politicii profasciste dusă de prietenii şi colegii săi de generaţie. El, de altfel, va considera în scrierile sale de după război că fascismul care s-a dezvoltat în întreaga lume a fost în cea mai mare parte o creaţie a intelectualilor, exemplul român, pe care l-a trăit, fiind elocvent: „L-au construit intelectualii, laboratoarele de idei, universităţile, Bisericile, liceele, şi nu industriaşii sau bancherii, sau declasaţii, şomerii, ţăranii, masele populare”. Una dintre cele mai importante piese de teatru ale sale, Rinocerii, şi-a găsit inspiraţia în „ideologi şi de semi-intelectuali. Aceţia erau nişte rinoceri”.

Ionesco este persoana care, deşi făcea parte din anturajul Generaţiei Criterion, refuză colaborarea ideologică pentru politica extremistă, printr-o rezistenţă exemplar-intelectuală, nedebarcând în niciun moment pe tărâmul abstract al politicii. El critică cu orice prilej exuberanţa naţionalismului, prin exemple concrete, din realitatea imediată, trecând de la omul abstract al Gărzii de fier la omul muritor, individul în sine, lucru reliefat cel mai bine cea mai importantă carte din perioada românească, culegerea de eseuri „Nu”.

Antipatia sa pentru naţionalism, legionarism sau fascism nu l-a transformat însă şi simpatizant al comunismului, ci, apropiindu-se în acest sens de Mihail Sebastian, este unui dintre intelectualii din Europa de Est care au rezistat tentaţiilor ambelor politice extremiste ale anilor 1930. Una dintre trăsăturile acestora era accentuarea românismului, purtător al unui trecut glorios şi al unui viitor asemenea, capabil prin sine să genereze talent si succes. Ionesco subliniază sterilitatea unui astfel de discuţii despre propriul sine, fiind uluit de felul cum prietenii săi ţin la specificul lor de români, mai mult decât la calitatea lor de scriitori, de filosofi sau de individualităţi în sine, nereferindu-se la renunţarea la naţionalitatea, ci la dorinţa de a depăşi trecutul şi de a îndrepta erorile acestuia: „A depăşi nu înseamna deloc a renunţa – ci a cuprinde, a stăpâni. A fi numai autohton, numai naţional înseamna a pune, într-adevăr, deasupra hainelor cămaşa. Fiindcă ţinem aşa de mult să ne afişăm cămăşile şi autohtonismul – haina nemţească a ajuns mai aproape de noi, de piele, de cămaşa românească.”

În aproape toată perioada interbelică, există un conflict deschis între Cioran şi Ionesco, în vreme ce relaţia dintre Eliade şi Ionesco este una normală, deşi de prietenie adevărată nu poate fi vorba. Deşi Cioran şi Ionesco locuiesc, începând cu 1937, în acelaşi arondisment din Paris, legătura nu se formează sau, mai bine spus, nu există. Ionesco nu uită că Cioran mărturisise cânva despre cartea lui Nu că „după ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-a prăbuşit într-un closet de ţară” şi, din acel moment, l-a botezat „filozoful Ciorap” şi a încercat să îl contracareze, să îl discrediteze, cu toate că, potrivit spuselor soţiei sale, nu-i putea refuza totuţi orce stimă. Diferenţa dintre ei şi-a găsit sursa nu numai pe tărâm filosofic sau jurnalistic, dar mai ales pe zona politicului, Cioran fiind considerat adept notoriu al mişcării naţionaliste (ca sa nu spunem, extremiste), iar Ionesco un sprijinitor al mişcărilor moderate de stânga.

Trecând de perioada interbelică, ajungem în anii celui de-al doilea război mondial, unde, paradoxal, cei trei mari autori români au avut atitudini şi mişcări asemănătoare, toţi trei fiind, pentru diferite intervale, trimişi diplomatici ai guvernelor române în ţări occidentale, fie că vorbim de Anglia şi Portugalia, în cazul lui Eliade, fie că vorbim de Guvernul francez de la Vichy, în cazul lui Cioran şi apoi Ionesco (capitolele VI – Războiul lui Eliade împotriva „anglo-bolşevicilor” şi capitolul VII – Cioran şi Ionesco, Bucureşti-Vichy-Paris).

În privinţa lui Eliade, anii au fost grei chiar dacă era un oficial al statului român, în special în Marea Britanie, unde serviciile secrete l-au urmărit din prima zi, fiind considerat în unele cercuri chiar spion al naziştilor în Imperiu, avându-se în vedere inclinaţiile sale spre extrema dreaptă din România. Sub acest aspect, Eliade se orientează spre o nouă poziţie în concepţiile sale asupra evreilor, respectiv spre ignorare şi tăcere, spre transfigurare şi transformare într-o entitate complet abstractă. După cum notează şi autoarea, evreul dispare din scrierile sale în această perioadă prin patru modalităţi distincte şi complementare: prima dintre acestea este ocultarea, nediscutând în niciun moment despre pogromul de la Iaşi sau deportările spre Transnistria din 1942. A doua modalitate este stereotipul sau clişeul, evreul fiind descris ca fiind revoluţionar şi dominator. În al treilea rând, este folosită în privinţa evreilor noţiunea de „catastrofă cosmică”, concepţie asemănătoare cu cea a lui Carl Schimitt, care îi considera pe aceştia ca fiin acceleratori ai Apocalipsei. Ultima modalitate este cea a inversiunii rolurilor, considerându-se o victimă în locul acuzatorului de până atunci.

Perioada franceză este descrisă extraordinar de către un oponent al regimurilor extremiste, dar şi un adversar al guvernului român, ajuns (printr-un concurs de împrejurări insuficient cunoscut) secretar cultural la Vichy: „Sunt ca un evadat care fuge îmbrăcat în uniforma paznicului”. Este vorba de Eugene Ionesco, care ajunge în vara anului 1942 în Franţa, la Lyon şi deţine acolo în perioada 1942-1944 funcţiile de ataşat de presă, secretar cultural şi secretar principal. Chiar dacă apariţia sa într-un asemenea post este controversată şi naşte întrebări, totuşi Ionesco încearcă să îşi canalizeze toată atenţia asupra unor cauze culturale, promovând apariţia şi traducerea unor autori români în Franţa, întreţine relaţii cu ziariştii francezi şi redactează primele sale articole din presa locală. Scrie rapoarte de activitate culturale periodice din care reiese dorinţa sa de a ajuta afirmarea propriei ţări-România, dar şi de a-şi păstra slujba care l-a adus aici. De aceea, nu va fi ferm împotriva orânduirii care l-a trimis în străinătate, dar nu va ezita să amendeze părerile lui Eliade sau Noica şi concepţiile lor mistice şi antioccidentale: „Ai impresia citind pe Blaga, Eliade etc., că va fi totul totdeauna aşa la noi: o voinţă dârză de a se despărţi de universal, o duşmănie neîmpăcată faţă de Occident (dar şi faţă de Orient), o nouă mitologie balcanică. Atât. O provincie, o neaderare la marile unităţi. Cultura francezilor e la noi atât de superficială!?”

În acelaşi timp, Cioran, şi el diplomat de scurtă durată la Vichy, caută să îşi cureţe imaginea pătată de antisemitism şi legionarism şi, ca argument postbelic, este folosită îndeosebi încercarea sa de salvare a lui Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, din păcate eşuată. O dramă din care acesta din urmă nu scapă, fiind ucis la Birkenau la 3 octombrie 1944, care produce efecte asupra conştiinţei lui Cioran, fiind cunoscută afecţiunea dintre cei doi, care a continuat să îi păstreze amicului său o amintire eternă: „Un spirit cât se poate de seducător. Destinul acestui splendid om mă obsedează. Nu a făcut nimic ca să scape de dezastru, care îl atrăgea în chip misterios”. Este o primă dovadă că Cioran vrea să fie recunoscut în Franţa, lasând în urmă trecutul politic, plin de tare ideologice, mai ales din punctul de vedere al Occidentalilor.

(va urma)