„Sapiens. Scurtă istorie a omenirii”, de Yuval Noah Harari
Editura Polirom, Iași, 2017. 380 pagini
Traducere din engleză de Adrian Șerban
Problema cu această carte este că, deși se intitulează „istorie”, chiar scurtă, nu e de istorie. Oricum, nu la modul în care îndeobște înțelegem această frumoasă știință. E de fapt o poveste care începe acum 70.000 de ani și se încheie (da, se încheie!) în zilele noastre. Sau, poate, puțin mai încolo. Foarte puțin mai încolo. Atât de puțin încât știm deja ce se va întâmpla după ce istoria lui Homo Sapiens se va fi sfârșit. Sau măcar bănuim.
Stilul total dezinhibat în care e scrisă îmi aduce aminte de cel al lui Hendrik van Loon, autor olandez interbelic ale cărui minunate cărți de povești (Istoria Omenirii și Geografia) găsite în biblioteca de acasă, mi-au legănat copilăria. Dar ce înseamnă stil dezinhibat? Înseamnă că în mod aparent nu ții cont de prescripțiile discursului academic, cauți poanta și paradoxul ca să scoți ceva interesant din ele. Care, eventual, să te ducă spre intuiții și noutăți surprinzătoare. Yuval Noah Harari, istoric și scriitor israelian, știe să facă asta atât de bine încât uneori chiar abuzează. Dar o face cu farmec, așa că suntem dispuși să îi trecem unele lucruri cu vederea. Cred că de fapt pe asta a și mizat.
Pe (și mai) scurt, cele 2,5 milioane de ani scurse de când o maimuță antropoidă din specia Australopitecus și-a făcut apariția în Africa, sunt împărțite în perioade din ce în ce mai scurte. Astfel Lucy, maimuța cu pricina, și-a consumat timpul pe care l-a avut la dispoziție ca să-și mărească volumul creierului și să devină Sapiens. Acum doar 70.000 de ani. Autorul numește acest salt „Revoluția Cognitivă”. Începând de atunci, se poate spune cu o bună aproximație că Homo Sapiens nu s-a schimbat biologic semnificativ. Apoi unii dintre năstrușnicii nepoți ai lui Lucy au părăsit Africa spre meleaguri devenite mai ospitaliere în urma retragerii ghețarilor, populând Europa și mai apoi Asia. E drept că traiul în regiuni climatice diferite i-a împărțit în rase, dar diferențele dintre acestea sunt doar de suprafață. În peregrinările lor au întâlnit și alte specii de Homo (cum ar fi Neanderthalienii, Erectușii ori Denisovanii), la dispariția cărora au pus umărul nu se știe cât de dezinteresat. Concluzia ar fi că dacă pe lume pot coexista mai multe feluri de, să zicem, feline, oamenii nu sunt nici pe departe la fel de îngăduitori. Și nu doar față de semenii întru umanitate, dar au distrus și multe dintre speciile de mamifere terestre mari începând cu mamuții. Un semnal al intenției lor de a stăpâni discreționar lumea.
Viața de vânători-culegători era ușoară și plăcută. O vânătoare reușită le asigura la cină cotlet de bizon la proțap cu salată asortată și le lăsa destul timp pentru socializare ori meditație. Iar vânătoarea era și un sport prin care se exersau instinctele de prădător și se consfințeau ierarhii. În anumite zone, chiar și climatul dur le veneau în ajutor: marele ghinion al mamuților a fost să întâlnească omul exact acolo unde carnea lor abundentă putea fi păstrată la rece. Însă, de parcă nu le-ar fi fost destul de bine, cineva a venit cu ideea să domesticească vânatul (desigur, nu pe mamuții care, cum spuneam, s-au retras). Domestic fiind acesta, trebuia și hrănit, acțiune pentru care simpla îndemânare de culegător nu mai era de ajuns. Așa a apărut agricultura, care l-a legat pe om de pământ și i-a ocupat viața cu munci istovitoare și total neinteresante. Harari numește Revoluția Agricolă drept „Cea mai mare păcăleală din istorie”.
Păcăleala a început acum 10.000 de ani. Hrana mai la îndemână și traiul sedentar au permis (au și cerut, datorită muncii tot mai grele) mărirea grupurilor de oameni. Care aveau nevoie de o conducere mai mult decât tacită, cum fusese pe vremea în care indivizii se cunoșteau toți între ei, și așa au apărut pe lume formele de organizare politică de la trib la regat și imperiu. Plus administrațiile respective, plus strângătorii de biruri și armatele. Plus constructorii de cetăți, palate și zigurate. Hrana și traiul îndestulat al acestora, în frunte cu șefii lor mai mari și mai mici, erau asigurate fix de cei care munceau din greu pământul. Prima consemnare a unei astfel de organizări are deja 7.000 de ani. Atunci a început istoria. Printr-o păcăleală. „Cine era răspunzător pentru asta? Nici regii, nici preoții, nici negustorii. Vinovații erau o mână de plante printre care se numărau grâul, orezul, porumbul și cartoful. Acestea l-au domesticit pe Homo Sapiens mai degrabă decât invers.” De la niște plante am ajuns deci să nu mai încăpem pe Pământ și să avem nevoie de-acum de alte planete.
Astfel de formulări paradoxale se găsesc din abundență în toate capitolele fie că e vorba de omul primitiv, fie de cel modern. Și, inutil s-o mai spun, majoritatea au măcar un sâmbure de adevăr în ele, o logică a raționamentului neortodox care nu e doar cuceritoare, ci și fertilă. Un exemplu, despre limbaj: „Trăsătura cu adevărat unică a limbajului nostru nu este capacitatea lui de a transmite informații despre oameni (teoria bârfei) și lei. Mai curând este capacitatea de a transmite informații despre ceea ce nu există deloc. Legendele, miturile, zeii și religiile au apărut pe lume în acest fel.” Aici și-ar avea însă locul o întrebare: cum de e atât de sigur domnul Harari că eroii acestor povestiri nu există? Și încă deloc? (nu mă bazez doar pe această unică afirmație; autorul dezvoltă subiectul în așa fel încât să nu lase loc de îndoială). Cum? Ne-o spune chiar domnia sa: pentru că știința nu a găsit nici o dovadă a existenței lor (în treacăt fie spus, până prin secolul al XIX-lea, nici meteoriții nu existau pentru știință). Dar tot domnia sa ne mai spune și că știința (adică tot ceva care nu există în natură, spre deosebire de oameni și lei) a început atunci când savanții au înțeles că cercetările lor sunt perfectibile doar dacă renunță la ideea că știu tot ce este de știut. Ce-ar face ei dacă într-o zi știința ar documenta existența lui Dumnezeu? Și-ar cere măcar scuze? Întreb asta pentru că senzația mea este că, față de uriașa distanță care ne separă de marile mistere ale lumii, suntem practic la fel de departe de ele acum ca și înainte cu 200 de ani. Facem abia primii pași, chiar dacă ne străduim să credem altceva.
De fapt n-am intenționat în această cronică să fac observații critice, dar pur și simplu nu m-am putut stăpâni. Voi încerca totuși să corectez această slăbiciune prin două citate care ilustrează idei care mi s-au părut relevante. Iată:
„Dacă tensiunile, conflictele și dilemele insolubile sunt sarea și piperul oricărei culturi, acela care aparține unei culturi trebuie să aibă și el credințe contradictorii și să fie sfâșiat între valori incompatibile. Aceasta e o trăsătură atât de esențială pentru orice cultură încât are și un nume: disonanță cognitivă. Ea e considerată adesea un eșec al minții umane. De fapt, este o valoare vitală. Dacă oamenii ar fi fost incapabili să aibă credințe și valori contradictorii, ar fi fost probabil imposibil să fie creată și menținută orice cultură umană.”
sau
„Negustorii, cuceritorii și profeții au fost primii care au reușit să depășească divziunea binară „noi versus ei” și să anticipeze unitatea potențială a umanității. Pentru negustori, întreaga lume era o piață și toți oamenii erau clienți potențiali. Au încercat să instituie o ordine economică aplicabilă tuturor și pretutindeni. Pentru cuceritori, întreaga lume era un singur imperiu și toți oamenii erau supuși potențiali. Iar pentru profeți, întreaga lume avea un singur adevăr și toți oamenii erau credincioși potențiali. Și ei au încercat să instituie o ordine care să fie aplicabilă tuturor pretutindeni.”
Și, firește, ultimul capitol este dedicat tendințelor și ne conduce spre cartea următoare a lui Harari: „Homo Deus”. Fără să îi divulg subiectul, pot spune că este vorba despre implicarea științei în modelarea unui om conectat la computer. Motiv pentru care, așa cum spuneam la începutul acestei recenzii, istoria lui Homo Sapiens va lua sfârșit și el va fi înlocuit de altcineva. Sau altceva. Ne putem opune? Se pare că nu:
„Singurul lucru pe care putem încerca să-l facem este să influențăm direcția pe care o urmează oamenii de știință. Însă din moment ce ce s-ar putea să fim în curând capabili să ne creăm și dorințele, adevărata întrebare care ne stă în față nu este „Ce vrem să devenim?”, ci „Ce vrem să vrem?” Cei care nu sunt speriați de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea.”
