”Clubul Mars Room”, de Rachel Kushner
Editura Vellant, 2019. Colecția EndorFiction
Traducere din limba engleză și note de Mihaela Buruiană
Mi-a fost tare dificil să scriu despre Clubul Mars Room. Nu pentru că nu aș fi avut suficiente de spus, ci pentru că, de fiecare dată când închei o lectură „grea”, durează o vreme până ce-mi potrivesc cuvintele. Acum am întrecut orice măsură, în mare parte pentru că mi-aș fi dorit să vin cu multe, multe fapte; studii, cifre și aspecte tangibile, care să povestească despre situația actuală, care să spună poveștilor pe numere, nu pe nume. Care să mă ajute să dezumanizez personaje devenite prea umane, prea apropiate.
Ca să clarific, cartea lui Rachel Kushner prezintă un colțișor din viața într-un penitenciar pentru femei din America. Sigur, veți spune, s-a dat deja. Avem Orange Is The New Black, de altfel un serial pe care l-am urmărit și l-am considerat, din multe puncte de vedere, remarcabil, creat după o carte. Avem chiar și o carte scrisă de Rege (Stephen King) împreună cu fiul său, Owen (și recenzată aici de colega mea, Delia), care se numește Frumoasele adormite, care poartă acțiunea într-o direcție supranaturală și aproape apocaliptică, după fel. Și probabil că mai sunt atât de multe, că le pierd șirul – sau poate că lăsați voi sugestii, dacă știți.
Cartea nu este atât despre sistemul penitenciar și nu zugrăvește centrul de detenție din Stanville într-atât încât să îl transforme în protagonist. Mai degrabă, expune motive. Succesiuni de evenimente care au făcut ca Romy Hall, naratoarea, și altele dintre deținute, să ajungă în acest punct. Familii destrămate, dependențe diverse, violență cât cuprinde. Romy însăși are două condamnări pe viață pentru că și-a ucis urmăritorul. Relația cu el apare în flashback-uri, când și când, întretăiată cu o alta, în care Romy chiar a pus suflet și pe care a dorit-o și a visat-o, dar și cu momente din și dinainte de încarcerare. Cele mai puternice sunt amintirile sale din copilărie și adolescență: pe lângă clubul de striptease și întâmplările sale, pe lângă centrul de detenție Stanville, autoarea ne mai poartă într-o călătorie aproape palpabilă și într-un San Francisco diferit de ilustratele cu marele pod.
„Olez plăjit, ziceam noi când comandam prânzul în școala generală. Orez prăjit, care venea într-o cutie de carton. Avea un gust delicios, dar nu era niciodată de ajuns, mai ales dacă erai drogat. Noi le ziceam gălbejiți. Nu știam că termenul se referea la vietnamezi. Gălbejiții noștri erau chinezi. Iar laoțienii și cambodgienii erau AD, abia debarcați. Asta se întâmpla în anii 1980, și gândiți-vă numai prin ce au trecut oamenii ăștia până să ajungă în Statele Unite. Dar noi nu știam și nu ne păsa. Nu știau engleză și nouă ne miroseau a mâncarea lor străină.”
Titlul cărții vine de la localul de striptease cu același nume, și mi-a amintit de o carte pe care am tradus-o acum ceva vreme: Cazul Joan M. (James Cain). Ce împart închisoarea și clubul? O ierarhizare clară și ideea că fiecare este pe cont propriu, deși un dram de solidaritate se poate isca. Întâlnim însă personaje bine conturate, deși ușor stereotipice: Betty LaFrance, spre exemplu, este una dintre prizonierele cu ștaif de la Stanville. A fost cândva model pentru ciorapi de damă, iar acum terorizează întregul stabiliment cu poveștile semi-adevărate despre ce se presupune că a făcut. Mai e și Conan, o femeie trans care, la un moment dat, începe să cioplească jucării sexuale la atelierul de tâmplărie.
Ca să complice lucrurile și mai mult, în special din perspectiva unei cronici cinstite, cartea conține și doi protagoniști, care nu primesc voce proprie. Poveștile lor, întrețesute cu ale lui Romy, sunt spuse la persoana a treia. Un polițist corupt (care se păcălește singur că ar purta mantie de justițiar și folosește asta ca scuză să ucidă violent) și un profesor care predă literatură la închisoare (și care, colac peste pupăză, mai și citește Thoreau – cunoscut pentru Walden – și Ted Kaczinsky, cunoscut drept The Unabomber – din jurnalele căruia se citează copios și care, din nou, au avut darul să mă zăpăcească mai rău, până ce au început să funcționeze în schema lucrurilor). Asta spune multe despre talentul de naratoare al lui Kushner și despre munca de documentare atât a ei (de altfel, specificată adesea în interviuri), cât și a traducătoarei. Apreciez munca Mihaelei Buruiană, pe care o înțeleg prea bine.
„Cea mai mare parte a vieții lui, cunoștințele lui Gordon despre crimă se limitaseră la literatură. Raskolnikov a omorât-o pe bătrâna cămătăreasă. A fost o decizie febrilă a lui Raskolnikov de a-și distruge viața și de a trece într-un timp al visului, un vis care nu se va risipi, spre deosebire de febră. Era un student sărac, cum fusese și Gordon. Era aproape amuzant cum totul în romanele lui Dostoievski se reducea la ruble. Un cuvânt care suna a ceva greu, făcut din alamă. Ruble. Pune-le într-o șosetă, cum ai pune un lacăt ca să-ți faci o armă în închisoare și rotește.”
Aș vrea să spun cuvinte la fel de potrivite precum autoarea, traducătoarea sau vocile criticii avizate. Să pretind că pot să vă insuflu măcar o idee cu privire la cartea aceasta și la cum e scrisă; și despre ce. Dar nu pot decât să zic că eu voi continua să caut aceste narative care deviază de la normă. Care spun despre oameni ignorați și uitați, despre femei mutate în miez de noapte dintr-un stabiliment în altul, ca să nu oripileze opinia publică, despre toate persoanele care suferă de afecțiuni pe care nu le înțeleg și pentru care nu găsesc alinare decât în pastile, ace, inhalatoare și tot soiul de pungi, care nu fac decât să le accelereze distrugerea. Despre America pe care nu o vede nimeni (sau pretinde că nu ar vedea-o) – și nu doar despre ea. Contrastul dintre ce este și ce pare a fi e doar mai evident acolo, atât. Cu siguranță, poveștile acestor femei și multor bărbați sunt chiar mai feroce în alte țări și pe alte continente.
Puteți cumpăra cartea: Libris.ro.
(Sursă fotografii: The New York Times, Libris.ro, Getty Images)
