”Caravana vieții”, de Omar Khayyam
Editura Herald, București, 2017
Studiu introductiv: Teodoru Ghiondea
Traducere: Otto Starck
Omar Khayyam a fost una dintre cele mai strălucite minți ale Persiei, fiind considerat unul dintre cei mai influenti gânditori ai Evului Mediu: savant, matematician, filosof, astronom și poet. În ciuda faptului că Omar Khayyam a elaborat o serie de lucrări inedite în matematică, în perioada modernă el este mai popular pentru versurile sale de patru linii, cunoscute sub numele de rubiate. Deși s-a descoperit că a scris mii de astfel de versete, în timpul vieții sale puține au ieșit la lumină.
În Persia nu au atras atenția la vremea respectivă, însă în 1859, Edward Fitzgerald a tradus și a publicat 600 de versete ca „Rubaiyat de Omar Khayyam„, iar publicul a devenit receptiv, ulterior fiind traduse în mai toate limbile. Lucrările lui Fitzgerald au rearanjat versurile, depășind simpla traducere, pentru a conferi unitate și consecvență textelor. Dincolo de alte traduceri, opera sa rămâne cea mai cunoscută.
Spre deosebire de alți gânditori ai vremii, când vorbim de Omar Khayyam trebuie să avem în vedere faptul că la el ”credința și necredința trăiesc împreună”, cele două atitudini regăsindu-se permanent în comportamentul și gândirea zilnice. Raportul dintre ”impresie” și ”expresie” capătă dimensiuni și calități deosebite, exprimând liniile existenței, iar poetul este urmașul profeților și Cunoscătorul acestora, urmând a le transmite prin actul poetic. Fiecare individ însă trebuie să ajungă la adevăr pe cale personală, cunoașterea în acest sens nefiind transmisibilă. Aliat pe drumul către cunoaștere este totdeauna vinul, prețuit pentru calitățile sale tămăduitoare.
“Orice strop turnat în cupa ce-o alinți
stinge focul unui chin din ochi fierbinți.
Slavă lui Allah că vinul poate
alunga din inimi orice suferinți!” (188 / pg. 91)
Rolul poetului este însă foarte important, el poate funcționa ca un intermediar pentru cei mai puțin avizați, care vor însă să acceadă la un nivel superior al apropierii de Univers și Creatorul său: ”Poetul cunoaște un adevăr fundamental care constituie unul dintre principiile metafizice ale Gnozei: veșnicia, eternitatea nu înseamnă timp nelimitat, ci absența timpului. Or, vinul devine o realitate spirituală intermediară (barzakh) prin care intră și iese continuu, alernând între durata a cărei existență este aparență și veșnicie, care anulează orice raportare – chiar cea cu sine.” (Teodoru Ghiondea)
”Adevăratul scop al creațiunii – suntem noi.
Lumina ochilor înțelepciunii – suntem noi.
Vezi, cercul lumii e-un inel, și încrustata lui
pecete, semnul singur al minunii, – suntem noi.” (304 / pg. 118)
Timpul și vinul sunt temele majore ale scrierilor lui Omar Khayyam, cele două chei ale cunoașterii, esențiale pentru a înțelege conținutul metafizic al universului său poetic. Vinul este un mod de cunoaștere, alături de iubire, care nu este însă percepută ca eros, ci ca un moment al ascensiunii omului. Vinul este înțeles atât ca dorință, cât și ca iubire și cunoaștere. Prin inermdiul său se produce meditația (fikra), pătrunderea intuitivă reflexiă (nazar), aminitirea ca invocație (dhikr), audiția (sama’), audiția și perceperea ”absenței”, precizează Teodoru Ghiondea în Studiul Introductiv al lucrării Caravana Vieții.
”Noi prin vin ne-am smuls din sine întru bucurie,
Și, deși nevrednici am ajuns până-n tărie.
Toți scăpăm la urmă de trupeasca murdărie.
Din pământ venim și ne întoarcem iar în glie.” (305 / pg. 118)
În opera lui Omar Khayyam, viața și moartea sunt două fațete ale aceleiași realități. Omul tinde spre refacerea unei Păci eterne, în practica sufită fiind reprezentate de două tipuri de exerciții care nu pot fi ignorate niciun pelerin (salik). ”Inima ta este mormântul tău” spunea un maestru, începutul și sfârșitul regăsindu-se permanent în fiecare om, întâlnirea cu sinele fiind, paradoxal, și pierderea sinelui. Alergând continuu după amintirea ”Mult-Iubitului” (Allah, creatorului), omul este deseori sfâșiat pe drum de povara existenței fizice, care alterează această amintire și întârzie momentul în care se va realiza reuniunea. Pentru că Dumnezeu este totdeauna în sine, el trebuie însă regăsit.
”În lumea ce ne dă vremelnic adăpost,
Noi doar de chinuri și obidă facem rost.
Nu dezlegăm nimic din cele încâlcite.
Plecăm doar cu păreri de rău pentru ce-a fost.” (4 / pg. 50)
Iubirea resimțită de Omar Khayyam este suferință, durere acută, care va fi mărturisită la întâlnirea cu Mult-Iubitul, însă poetul îndeamnă la depășirea acestei stări, pentru că omul trebuie să fie fericit, să caute și să prețuiască fericirea în orice moment al vieții, să se bucure alături de prieteni și apropiați de cupa cu vin balsamic.
”De vrei ca-n fața ta chiar cerul să se plece,
dă-i duhului tărie și mereu petrece!
Ascultă-mi sfatul și îneacă-ți grijile
în vin și nu lăsa ca ele să te-nece!” 330 / pg. 124
Natura și zumzetul cotidian al oamenilor și animalelor, răcoarea dimineții și aromele fiecărei zile conferă însă vioiciune și fiecare moment poate veni cu o experiență deosebită, astfel că îndemnul poetului este la bucurie și surmontarea grijilor mărunte. Pioni într-un joc complicat, trebuie să ne descoperim singuri propriile adevăruri și să regăsim Dumnezeul din noi.
”Pe-un mal stam cu iubita în a nopții ceață,
și vinul din pocalul ce-l aveam în față,
sclipind ca perla unei scoici, trezi pe crainic,
și el vesti atunci o nouă dimineață…” (333 / pg. 125).
