”Disconfort Residence. Cum să identifici capcanele din schița apartamentului pe care vrei să-l cumperi”, de autor arh. Radu Negoiță
Editura Publica, București, 2018
Cu muulți ani în urmă, pe când eram student la arhitectură, am nimerit la Eforie o cameră cum nu-mi închipuiam că poate exista: trapezoidală, lungă de vreo 7 metri și lată de 3 – 2,30, cu varii decroșuri în pereți, cu uși puse aiurea… În 20 de metri pătrați (!), nimic (dar nimic) nu încăpea ca lumea. Bine măcar că avea 4 metri înălțime, de arăta ca o felie de slană tăiată cu foarfeca în loc de brișcă. Nu trebuia să fii arhitect ca să-ți dai seama că așa ceva nu se face, mai ales că o cameră la mare este chemată să asigure temporar cam toate funcțiunile unui apartament: dormitor, sufragerie, living, debara, ba chiar și bucătărie. Ca să nu mai zic de baie pentru că baia, măcar teoretic, nu e în cameră. Acu’ ce să spun, prea mult nici că ne-a păsat, eram tineri și pentru timpul pe care-l petreceam acolo conta mai mult faptul că aveam unde dormi. Dacă apucam să mai și dormim… Am adăugat totuși, pentru uz propriu, cursului de Teorie al profesorului Piki Pătrașcu un capitolaș suplimentar intitulat „Așa nu!”, apoi am uitat episodul pentru că altceva nici nu merita. Un accident, mi-am zis.
Mi l-am reamintit însă citind cartea lui Radu Negoiță. Domnia sa cotrobăie prin ofertele dezvoltatorilor, extrage perlele și ni le prezintă cu planuri, detalii și explicații. Care contează. De ce mai mult decât a contat atunci pentru noi? Pentru că nu-ți cumperi apartamentul doar pentru o săptămână. Nu mai spun ce se întâmplă în cazul în care te saturi și încerci să-l vinzi. Nici nu vreau să mă gândesc! Așa că bine-ar fi să deschizi la timp ochii, și Radu Negoiță te ajută să o faci. Cu profesionalism dar și cu umor, de unde apare că volumul merită să fie frunzărit și de cei care și-au rezolvat deja problema locuinței, dar n-au apucat încă să râdă ca lumea până la momentul frunzăririi. Pentru că e de râs, nu glumă.
Din carte rezultă că principalul inamic al autorului e dezvoltatorul imobiliar. Nu oricare, ci chiar acela care încearcă să facă rapid bani mulți cu bani puțini. Cel care nu a aflat că exact arhitectul îi poate aduce foloase prin logica soluției (ducând la o logică implicită a structurii), indiferent cât de contorsionat e terenul pe care i-l pune la dispoziție. Sau, mai ales atunci! Nu pledez aici pentru meserie, pentru că nu e nevoie, chiar dacă proiectele discutate sunt și ele opera unor arhitecți cu patalama și ștampilă. Pentru că altfel nu permite legea. Sau, mai știi? Ca aproape peste tot, și în lumea asta sunt oameni și oameni.
Bref, autorul ia la rând exemplele negative (se observă că a avut de unde alege) și, cu desenul dinainte, îl inițiază pe cumpărătorul neavizat în tainele disfuncționalității și ale disconfortului. Nu înainte de a-i dezvălui semnificația acelor linii negre mai groase ori mai subțiri pe care i le prezintă, ca să nu se uite ca mâța în calendar în timp ce-și semnează condamnarea la rate. Afli astfel de ce nu e bine să n-ai loc de întors în vestibul și că nu e obligatoriu să te ciocnești de colțuri de pereți și de mobile (dar asta, în opinia autorului, e remediabil: ori faci bătături și nu mai suferi, ori, cu timpul, înveți instinctiv traseele optime, ca la slalom). De ce e bine ca, în funcție de destinația fiecărei încăperi, să încapă în ea mobilierul specific plus posibilitatea de a te fâțâi lejer pe lângă el. De ce nu e bine să aerisești bucătăria prin dormitor sau living, ori să n-o aerisești deloc. Plus detalii mai subtile despre cum se percepe un spațiu după rolul lui. Ce e cu normele legale de suprafețe și cum încearcă unii dezvoltatori să le/te păcălească prin comasare de funcțiuni. Și câte și mai câte.
Asta pe de o parte. De fapt, pe de ambele părți ale cărții, prima despre zona de zi și a doua despre zona de noapte, față de care prea multe lucruri în plus n-ar mai fi de spus. Sau dacă ar mai fi nu merită, din moment ce ideea apare în toată splendoarea ei: căscați ochii înainte de a cumpăra, nu după! Altfel, în loc să râdeți voi, râde altcineva. Simțind în aer o vagă adiere de sfadă, Radu Negoiță adaugă pentru uzul celor care ar avea chef de ea o serie de anexe menite să-i înarmeze pe pricinoși cu un minim de cunoștințe și instrumente legale care să le permită să facă față persuasiunii reprezentanților dezvoltatorului. Cum ar fi un extras din legea care indică suprafețele minime obligatorii pentru fiecare funcțiune. Ba merge chiar mai departe și încearcă pe propria piele deliciile tocmelii cu aceștia. Total nerelevant, deoarece băieții și fetele cu pricina află imediat că au de-aface cu un cunoscător și schimbă din mers registrul persuasiv cu cel, mai înțelept, al umilinței.
Într-un final, Radu Negoiță dă dovadă de mărinimie și față de dezvoltator (superbă atitudine), arătându-i care ar fi pașii pe care ar trebui să-i facă din momentul în care i-a venit ideea să se îmbogățească construind blocuri. De la achiziționarea terenului și pînă la CU și PAC (nu dezvălui ce semnifică inițialele astea ca să nu stric suspansul), trecînd prin numeroase avize și verificări. Fiecare cu rostul său, și pe care e bine să nu le ocolească dacă vrea să nu aibă dureri de cap. Decât principiul „legea e bună dar e aplicată prost”, haideți mai degrabă s-o aplicăm bine. Măcar din curiozitate, ca să vedem ce iese și în varianta asta.
