Călătorie în Gulag: Voyage au Pays des Ze-Ka, de Julius Margolin (II)

”Voyage au Pays des Ze-Ka”, de Julius Margolin

Le Bruit du Temps, 2010

Prima parte aici.

Chiar şi ţăranilor bieloruşi le-a pierit entuziasmul: „Timp de douăzeci de ani pan-ii polonezi au vrut să ne transforme în poloezi şi nu au reuşit. Bolşevicilor nu le-au trebuit decât două luni să facă din noi polonezi.”[1] „Regimul sovietic nu se poate impune unui popor şi unei societăţi în afară celor mai primitive decât prin forţă. O viaţă care urmează un curs normal de dezvoltare nu poate decât să opună rezistenţă totalitarismului.”[2]

Prinşi între două sisteme totalitare, mii şi mii de evrei au petrecut în Pinsk o iarnă lugubră, plină de lipsuri, în cea mai cumplită nesiguranţă. Margolin, uşor de înţeles, era disperat să obţină o viza de ieşire sovietică, el având cetăţenia poloneză, stat care dispăruse, dar permis de rezidenţă britanic. Făcând tot felul de demersuri logice intr-o lume normala, evident că a intrat în vizorul NKVD.

La 19 iunie 1940 a fost arestat „Ajungând la sediul NKVD. am încetat să mai fiu om.” [3] Avea 39 de ani şi nu era deloc pregătit pentru ordialul care avea să urmeze. A fost dus în închisoarea poloneză din Pinsk fusese preluată de NKVD, folosită ca centru de triere şi tranzit. Margolin a fost condamnat kafkian la cinci ani de deportare în Gulag pentru că ar fi încălcat regimul paşapoartelor din URSS. La interogatoriu a mai şi recunoscut că nu dorea să trăiască în URSS, ci doar să se întoarcă la familia sa din Palestina. Transportat într-un camion cu prelată, alături de alţi deţinuţi, a traversat ziua în amiaza mare oraşul Pinsk către gara unde îi aştepta o garnitură de zece vagoane. Convoiul format din cei şapte sute de deţinuţi, marea majoritate evrei, târându-se din vechea Polonie orientală, ocupată de sovietici, a trecut în Uniunea Sovietică. Prin crăpăturile vagonului, Margolin admiră schimbarea de peisaj şi cum „clădirile curate şi albe ale gărilor poloneze cu acoperişul lor de ţiglă roşie şi cu ceasurile amplasate deasupra intrării principale au dispărut. Vechile clădiri din timpul ţarilor, murdare şi lugubre, au apărut. Ferestrele de sticlă erau deseori sparte şi înlocuite cu cârpe sau plăci. Satele pe care le desluşeam prin ferestre nu erau decât kolhozuri. Dar cum aveau un aer mizerabil, cu izbele lor întunecoase şi acoperişul de paie.”[4]

La Minsk constată cu amărciune diferenţa de reacţie pe care o producea un convoi de prizonieri. În Polonia, populaţia civilă trebuia ţinută la distanţă de pază convoiului, ea încercând deseori să strecoare pâine şi apă nefericitilor, pentru ea fiind un spectacol cutremurător, care o mişca. În timp ce în URSS, un convoi de deţinuţi nu mai impresiona pe nimeni. ”Câte convoaie asemănătoare nu mai văzuseră până atunci?” Convoiul s-a îndreaptat spre nord, către peninsula Karelia şi chiar dacă din punct de vedere strict geografic el urca, senzaţia autorului şi a deţinutului era contrară, de coborâre treptată în infern. „Trenul nostru nu mergea într-o dimensiune umană. Părăsisem locurile care ne erau cunoscute, lăsasem în urmă vara europeană. Ieşisem din memoria umană, din istorie.” În lagărul de triaj care deservea zona Canalului Marea Baltică-Marea Albă (Belomorsko-Baltiiski Kanal) din Medvejegork deţinuţii evrei din Polonia şi-au întâlnit pentru prima oară colegii de suferinţă, mult mai experimentaţii deţinuţi sovietici „o masă de oameni zdrenţărosă, imobilă, cu feţele trase, capetele rase şi priviri viclene de hoţi.”

Din Medvejegorsk, cei 700 de deţinuţi au fost urcaţi şi înghesuiţi în cala unei barje, traversând timp de 36 de ore lacul Onega. Meniul: pâine neagră cu apă din lac, ceea ce a dus la apariţia dezinteriei, cala umplându-se cu excremente umane. În timpul acestei călătorii către lagărul de detenţie, Margolin îşi aducea aminte de versurile din Infernul lui Dante „În mijlocul călătoriei vieţii noastre/M-am regăsit într-o pădure întunecată.” Debarcând, a fost şocat de aspectul cenuşiu al deţinuţilor, un gri blana şobolanului. La jumătatea lui august, după un marş istorvitor coloana de noi deţinuţi a ajuns în Lagărul 48 din nordul lacului Onega. Toţi evreii polonezi au fost condamnaţi la pedepse între trei şi cinci ani, mici în comparaţie cu cele avute de ceilalţi deţinuţi sovietici. Margolin chiar redă dispreţul şi amuzamentul acestora faţă de pedepsele minuscule primite de evrei, însă pentru un om de formaţie europeană cinci ani de muncă forţată la abataje forestiere, fără să fi avut cea mai mică vină, era o lovitură foarte puternică tocmai pentru că logica europeană era de un alt calibru decât ilogica şi iraţionala realitate sovietică. Principala activitate a acestui lagăr era defrişarea imenselor păduri şi prelucrarea lemnului. Margolin, intelectual cu ochelari cu 11 dioptrii, cu un fizic departe de cel al unui lucrător chiar dacă avea 80 de kilograme (avea să ajungă rapid la 45!), a îndeplinit iniţial funcţia de secretar al comandantului lagărului pentru că stăpânea foarte bine mai multe limbi, atât rusa cât şi poloneză şi germana, putând să se facă înţeles în acel turn Babel.

Primul lucru care-l şochează odată ajuns în lagăr au fost şobolanii mari, feroci şi curajoşi care, simţind pâinea păstrată de deţinuţi atacau noaptea, provocând o isterie genarala în baraca noilor veniţi. Supraveghetorul sovietic rămâne interzis când află motivul: „Dar voi nu aveţi şobolani în Polonia? O să va obişnuiţi.” Făcând parte pentru scurt timp din secretariatul lagărului, observă cum „rapoartele muncii efectuate, elaborate după lungi şedinţe şi mari eforturi sunt o combinaţie fantastică de adevăr şi minciună.” Pentru administraţia lagărului, deţinuţii pot munci întotdeauna mai bine. Şi dacă pot îndeplini norma atunci o pot şi depăşi.”[5] Însă nefiind un element de încredere, a fost trimis să taie copacii într-o brigadă de abataj forestier. Pentru foarte mulţi evrei, foşti mici burghezi, intelectuali, comercianţi, într-un cuvânt, orăşeni, complet neobişnuiţi cu munca fizică, această a fost o adevărată sentinţă la moarte. „Cu cât ne era mai foame, cu atât puteam munci mai puţin. Şi cu cât munceam mai puţin, cu atât ne era mai foame.” Condiţiile erau atât de dure încât după iarna 1940-41 din cei o mie de „occidentali” cum îi numeau deţinuţii sovietici mai supravieţuiseră 350. „Occidentalii nu ştiu să facă nimic: nici să deschidă o uşa cu un cui, nici să frece o scândură cu un ciob de sticlă, nici să aprindă o lampă fără chibrituri, nici să muncească fără să mănânce.”[6]La abataj erau echipe de patru deţinuţi, fiecare având sarcinile bine stabilite: unul tăia arborele, altul ramurile, altul le ducea la foc şi cel din urmă stabilea categoria trunchiurilor de copaci. Foarte preţioşi erau mestecenii a căror lemn era folosit în fabricarea avioanelor. Margolin recunoaşte că niciodată nu a putut îndeplini mai mult de 30% din norma zilnică, având de suferit alimentar. Însă exista şi o categorie de deţinuţi, mult mai puternici fizic decât el şi în consecinţă aroganţi, care pentru scurte perioade de timp întreceau normele, devenind muncitori stahanovisti. Toate relatările din lagăre concordă asupra acestui adevăr: tocmai aceştia nu rezistau prea mult ritmului susţinut „toţi o sfârşeau fie cardiaci, fie invalizi. Lagărele sunt pline de vechi glorii care merg acum agăţându-se de bastoane, povestind despre puterea lor supranaturală şi fostele lor realizări.”[7]

Margolin descrie cu acurateţe şi foarte fidel întregul mecansim represiv în întreaga lui complexitate. Unul din scopurile lui era tocmai animalizarea, regresia umană absolută. „Sentimentele umane normale ale deţinuţilor se deformează încetul cu încetul şi apoi dispar”[8]“Gulagul este totuşi o instituţie foarte discretă şi secretă. Reprezentanţii ei nu ţin conferinţe de presă şi nu se duc la congrese internaţionale. Cu toate că ar avea merite pentru care ar putea-o face. Printre realizările sovietice care beneficiază în întreagă lume de o publicitate fără oprire, înfiinţarea a zeci de mii de colonii de tip special, formând cel mai mare complex industrial din istoria lumii, ocupă primul loc şi în nici un caz ultimul. Este păcat că această realitate este acoperită de o pânză invizibilă şi că guvernul care totuşi se mândreşte cu construcţia socialistă păstrează secretul în ceea ce priveşte această instituţie.”[9]

Cea mai dura armă era alimentaţia deficitară care-i înbolnăvea mai devereme sau mai târziu, în funcţie şi de organismul fiecăruia, combinată cu nişte norme de muncă imposibil de atins. „Munca fizică nu este numai o tortură dar şi o teribilă umilinţă. Iar la final, chiar şi cei mai puternici cunosc aceeaşi soarta. Sistemul lagărelor dezumanizează oamenii, îi transformă în forte producţie şi aduce sclavii la nivelul vitelor printr-o presiune metodică susţinută în ritmul şi randamentului de muncă.” Singura plăcere ce le mai rămăseseră deţinuţilor era mâncatul şi mâncarea, chiar şi cei mai buni prieteni nu rezistau tentaţiei de a fură din raţia celuilalt. Doctorii din lagăre erau supuşi unei duble constrângeri: cea a delincvenţilor care puteau şi să-i ucidă, dar şi cea a administraţiei lagărului care impunea ca doar un procentaj de 3% din numărul total al deţinuţilor să poate fi îngrijit/spitalizat. Pentru că aceştia urmau să fie scoşi din producţie. Logic, dacă numărul ar fi fost cel real, de 30-50% nu ar mai fi fost cine să îndeplinească planul de producţie şi ştim că lagărele erau stimulate să se ia la întrecere. Nu în ultimul rând, şefii lagărelor puteau ajunge în locul deţinuţilor dacă nu dovedeau o maximă vigilenţa revoluţionară şi un stahanosvism zdravăn. Medicii occidentali erau mai generosi decât cei sovietici de aceea administraţia i-a înlocuit cu cei sovietici. Imediat media exceptaţilor s-a redus cu jumătate. Amestecul între cele două populaţii penitenciare din Gulag, cea condamnata politic şi cea de drept comun (urka) a reprezentat un şoc pentru fiecare deţinut politic. Sălbăticia delincvenţilor era devastatoare. O alta consecinţă a instabilităţii era însingurarea. Pentru a supravieţui în Gulag „este inutil să te legi de cineva: nimeni nu ştie unde va fi mâine. În orice minut supraveghetorul poate intră şi da un ordin scurt i-aţi bagajele şi du-te la camera de garda pentru a fi transferă într-un alt lagăr care are nevoie de forţă de muncă”[10]

(va urma)

[1] Pag. 73.

[2] Pag. 76.

[3] Pag. 117.

[4] Pag. 148.

[5] Pag. 201.

[6] Pag. 196.

[7] Pag. 266.

[8] Pag. 249.

[9] Pag. 173.

[10] Pag. 247.