Butoiul si cercurile, de Mark Solonin

Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, de Mark Solonin
Editura Polirom, Colecţia Hexagon, Iaşi, 2012
Traducere din limba rusa de Maria Sirghe

Mark Slonin pare a fi un istoric rus cu mult nerv şi tupeu deopotrivă ce efortul său istoriografic merge în direcţia dărâmării miturilor construite cu multă migală de istoricii-propagandişti sovietici de-a lungul unor bune decenii (după 1945 până prin anii 1980). Efortul acestora din urmă, ştim bine cum istoricii în timpul regimurilor comuniste nu scriu de capul lor şi au nevoie să le fie trasate direcţii clare de cercetare, s-a concentrat asupra găsiri unor justificări plauzibile pentru dezastrul militar suferit de Armata Roşie în vara anului 1941. Mark Solonin a mai publicat volumele “Pe aerodromurile ce par adormite” (2006), “25 iunie: inconştienţă sau agresiune?”(2007) sau “Istoria falsă a Marelui Război”(2008).

Nu am fi crezut că în Rusia lui Putin, care pune atât de mult accentul pe amalgamarea tradiţiilor imperiale (indiferent daca sunt sovietice sau ţariste, peu importe atât timp cât îl legitimează pe Putin) a subzistat o astfel de libertate de expresie care atacă in plin tocmai sistemul de mistificare care stă la baza unor astfel de regimuri autoritar-imperiale. Volumul publicat recent la Editura Polirom, Butoiul şi cercurile. 22 iunie 1941 sau când a început Marele Război pentru Apărarea Patriei, reprezintă o radiografie necruţătoare a eşecurilor devastatoare pe care le-a suferit Armata Roşie şi, în general, întreaga societate sovietică, în urma atacului prin surprindere al Germaniei naziste. O întreagă istoriografie se leagă de însuşi acest cuvânt: surprindere (dacă a fost într-adevăr luată prin surprindere URSS sau nu).[1]

În concepţia lui Slonin “spre sfârşitul anilor ’50 s-a cristalizat acea versiunea finală” a felului cum s-au desfăşurat evenimentele în acele prime luni de război. Versiunea standard se axa în jurul următoarelor enunţuri propagandistice, reluate până la paroxism: “În primul rând noi suntem oameni paşnici, nu ne-am pregătit de război, guvernul nostru a militat pentru pace în întreaga lume şi s-a străduit să nu implice URSS în război; în al doilea rând istoria ne-a acordat prea puţină vreme motiv pentru care noi n-am apucat să facem nimic (tancuri, tunuri, avioane, nici măcar destule puşti) iar armata noastră a intrat în război aproape dezarmată; în al treilea rând, Stalin nu a permis ca armata să fie în mod special pregătită pentru război şi de aceea bombele germane au căzut pe aerodromurile sovietice care dormeau liniştite.” Istorisul rus demantelează în lucrarea sa toate cele trei mituri- justificative debitate până la saţietate de aparatul propagandistic stalinist.

Nebunia lui Hitler a constat până la urmă in credinţa că printr-un atac preventiv ar fi putut nimici Armata Roşie care nu era deloc demobilizată şi nici lipsită de imense rezerve de muniţii, combustibil şi armament foarte performant, având următoarele efective în iunie 1941 (!) : 198 de divizii de infanterie, 13 de cavalerie, 61 de divizii de tancuri şi 31 motorizate, 16 brigăzi aeropurtate şi 10 brigăzi antitanc.”[2] Se pare însă că această impresionantă armată comunistă, masată în jurul, lângă şi în Polonia (ocupată de sovietici la 17 septembrie 1939) oricum ar fi atacat dispozitivul german din aceeaşi Polonie (în direcţia  Cracovia, încercuind trupele germane aflate la graniţa comună), în ciuda lunii de miere a celor două puteri totalitare. De altfel, amplasarea geografică a corpurilor mecanizate ale Armatei Roşii dovedeşte din plin ambiţiile ofensive ale lui Stalin, şocul său din primele zile legându-se, o ipoteză personală, mai degrabă de surpriza că Hitler i-a luat-o înainte, el, care întotdeauna fusese primul şi fusese obişnuit să-şi ia prin surprindere adversarii politici, să-i manipuleze, dezbine pentru ca în final să-i distrugă (anihileze fizic nu doar la figurat!).

Noutatea absolută pe care ne-a adus-o (furnizat-o) analiza istoricului rus constă în faptul că dotarea cu armament a Armatei Roşii era mult superioară pe anumite categorii de armament esenţiale faţă de ceea ce avea Wehrmachtul în iunie 1941 (şi nu în august 1944). Anexa nr. 2 intitulată “Structura şi armamentul trupelor de tancuri ale Wehrmachtului şi ale Armatei Roşii care au luat parte la operaţiunile militare din perioada 22 iunie-10 iulie 1941” o dovedeşte fără putinţă de tăgadă. Grupul de armate Nord al Wehrmachtului avea 602 tancuri în timp ce Frontul de Nord-Vest al Armtei Roşii 2.188. Grupul de armate Centru al germanilor deţinea 1.936 de tancuri (fiind principala direcţie de atac a ofensivei germane, către Smolensk-Moscova) dar Frontul de Vest al sovieticilor era dotat cu 4.365 de tancuri. Acolo unde au acţionat şi armatele române (Armata 3 si Armata 4), în cadrul Grupului de armate Sud, disproporţia era fabuloasă: germanii şi românii aveau doar 728 de tancuri (multe din ele cehoslovace si franceze, complet depăşite) în timp ce sovieticii aliniau 5.826. E drept, aceasta ar fi fost direcţia de atac a blindatelor sovietice din sud către Polonia “germană”.

Solonin precizează de nenumărate ori, analizând foarte tehnic, fapt ce poate deveni cam plictisitor pentru cineva neiniţiat în istoria militară a celui de al Doilea Război Mondial, recurgând la comparaţii de bun simţ, explicaţii care pot fi regăsite în paginile cartii şi pe care nu are sens să le reproducem aici, că în mare măsură tancurile şi artileria sovietice erau superioare ca parametrii tehnici armamentului similar al germanilor. Înainte de a citi acest volum aveam impresia că celebrul tanc sovietic T-34 a a apărut pe frontul de est undeva prin anul 1943, schimbând cumva balanţa în favoarea armatelor sovietice. Nici vorbă! Sovieticii aveau încă din 1940 sute de astfel de vehicule performante (probabil cel mai bun tanc în acele momente, dacă nu din întregul război- aceste tancuri i-au strivit pe bunicii şi străbunicii noştri la Cotul Donului! ) care în 1941, pur si simplu, nu puteau fi distruse nici de tunurile amplasate în tancurile germane dar nici măcar de tunurile antitanc germane. Ce să mai spunem de colosul tanc sovietic KV care cântărea şaizeci de tone şi era indestructibil. Trebuie notat faptul că ambele tancuri sovietice (T34 şi KV) prin piesa de artilerie cu care erau dotate şi care avea un calibru mare, reuşeau să neutralizeze în luptă directă orice tanc german.

Istoricul militar rus a şi răscolit în consemnările diviziilor de tancuri sovietice din iunie-iulie 1941 (fiecare divizie, regiment, batalion al unei armate normale deţine o adevărată birocraţie care consemnează cu sfinţenie fiecare metru parcurs, fiecare ordin, toate pierderile etc.) şi a descoperit câteva lupte izolate între tancurile sovietice şi cele germane în care T-34 si KV au făcut prăpăd în rândul celebrelor panzere germane a caror blindaj nu rezista deloc salvelor sovietice.

În aceste condiţii, se întreabă autorul, cum a fost posibil dezastrul militar din vara anului 1941? Răspunsul este destul de simplu: factorul uman a cedat, iar structura artificială a forţelor armate ale patriei munictorilor şi ţăranilor nu a făcut faţa. Grasulului butoi i-au plesnit cercurile! „La începutul războiului sovieto-german, pe câmpul de luptă nu s-au întâlnit două armate, ci forţele Germaniei fasciste, funcţionând cu precizia unui ceasornic, pe de o parte, şi o gloată înarmată, aproape de nestăpânit, pe de alta. Rezultatul înfruntării dintre o armată şi o gloată nu putea fi altul. Nici măcar o cantitate uriaşă de armament de primă clasă nu-i va permite unei gloate să învingă o armată”, puncteaza istoricul rus cu multă exactitate, rezumându-şi întreaga carte.

În primul rând panica s-a instaurat foarte rapid în rândul trupelor sovietice de pe graniţe. Pe 17 iulie 1941 şeful direcţiei de propagandă politică a Frontului de Sud-Vest, Mihailov, raporta „În unităţile frontului au fost multe cazuri de fugă în panică de pe câmpul de luptă a unor soldaţi, grupuri, subunităţi. Deosebit de mare este numărul dezertorilor. Numai în Corpul 6 Puşcaşi în primele 10 zile de război au fost reţinuţi şi retrimişi pe front 5.000 de dezertori”[3] “În ceea ce priveşte dezertarea propriu-zisă din unităţile militare de la începutul războiului până în iunie 1944 organele NKVD au arestat 1.210.000 de dezertori (cât toată Armata Româna!!-n.m.) Nu trebuie să uităm nici faptul că această cifra uriaşa nu reflectă numărul total al dezertorilor ci doar numărul celor pe care, în contexul haoslului retragerii, au reuşit să-i aresteze! Evident, nu i-au arestat pe toţi.”[4] “Tribunalele militare sovietice au condamnat pe întreaga durată a războiului nu mai puţin de 994.000 militari sovietici din care 157.593 au fost împuşcaţi. Zece divizii!” Evident, atunci când ai material uman din belşug, nu te mai uiţi la astfel de detalii! Împuşti! Solonin ne oferă şi cifra execuţiilor din Wehrmacht de-a lungul a trei ani de război, e drept, anii victoriilor (1939-42): 2.271. În timp ce în 1941 Armata Roşie executa 92 de oameni pe zi, germanii împuşcau doar 2 dezertori!

Un alt mit pe care-l spulberă Mark Solonin este cel a raportului dintre colaboraţioniştii pro-germani şi trupele de guerilla din Bielorusia, Ucraina. La jumatate lunii iulie 1944 nu mai puţin de 800.000 de colaborationişti slavi (ruşi, ucrainieni, bieloruşi) slujeau Germania (celebrii Hiwi), în timp ce rezistenţa antifascistă a fost în primele luni inexistentă, iar ulterior fiind coagulată în jurul foştilor colaboratori ai organelor de securitate din zonele ocupate (NKVDişti, cadre locale de partid) care nu au stârnit deloc entuziasmul unei populaţii pe care de altfel o asasinaseră şi terorizaseră cu doar câteva luni înainte. Abia în 1944 mişcarea de guerilla a luat amploare pe fondul unei contraofensive sovietice devastatoare.

În al doilea rând, comandamentele armatelor, diviziilor şi chiar Înaltul Comandament al Armatei Roşii şi-au dovedit întregul lor neprofesionalism, comunicarea intre diversele lanturi ale esaloanelor fiind defectoasa chiar daca asa cum o arata Solonin, sovieticii nu duceau deloc lipsa de mijloace moderne de comunicaţii (staţii de emisie-recepţie de mare putere etc). Explicaţia istoriografică oficială a acestei stări de fapt rezidă în epurarea corpului de comandă a Armatei Roşii în timpul Marii Terori din 1937-38, argument standard pe care Solonin îl respinge. În doar doi ani, 1938-39, Armata Roşie a primit 158.000 de comandanţi activişti politici şi alţi specialişti militari în timp ce în perioada 1937-38 au fost arestaţi undeva în jurul cifrei de 10.000 de comandanţi şi activişti politici, fiind executaţi aproape două mii. Nici calitatea celor care au murit în timpul Marii Terori nu ar fi fost chiar deosebită căci vechea conducere care contribuise la câştigarea războiului civil se caracteriza mai degrabă prin lipsa unei înalte instruiri specifice. Nişte semianalfabeţi au fost înlocuiţi cu alţii căci “angajarea de personal semianalfabet, dar cu origini sociale sănătoase a constituit baza politicii de cadre din anii ‘20, ‘30 si ’40.”[5] În plus, chiar şi relatiile dintre deiversele esaloane nu erau grozave, diverşi generali în poziţii de comanda ajungand să-i injure pe generalii mai mici în grad si aproape sa se ia la bataie între ei. [6]

Au mai existat şi alte motive ale dezastrului, de mai mică însemnătate însa importante, precum rebeliunile populaţiilor din teritoriile ocupate samavolonic de URSS în perioada 1939-40 (Ţările Baltice, vestul Poloniei) care au avut de suferit represiunea stalnistă sau interzicerea trimiterii in interiorul URSS a familiilor cadrelor de comandă (care locuiau în apropierea comandamentelor militare) astfel încât prima grijă a acestor înalţi ofiţeri a fost mai degrabă să-şi încarce calabalâcul (multă pradă, e drept) şi familiile în camioane şi autovehicule decât să organizeze apărarea (din acest motiv este impresionant numărul GAZ-urilor şi camioanelor care au scăpat în primele zile, doar în ele a gonit o bună parte din Armata Roşie spre est, spre deosebire de cel al tancurilor, tunurilor, tanchetelor, tunurilor autopropulsate, multe dintre ele pur şi simplu abandonate în şanţuri şi pe câmpuri etc.)

În mod paradoxal dar explicabil, de sacrificiul a douăzeci de milioane de cetăţeni sovietici care au contribuit de o manieră fundamentală la înfrângerea Germaniei naziste (şi credem ca nici un român nu ar trebui să fie deranjat de această afirmaţie, ceea ce reproşăm Uniunii Sovietice este anul 1940 şi ceea ce a urmat după 1945) a profitat mai ales Stalin care a ajuns la apogeul puterii sale. “Politicianul falit şi laşul demn de dispreţ, care nu a avut nici măcar curajul să se adreseze poporului în primele zile ale războiului pentru a-i explica cele întâmplate, a fost declarat creatorul şi organizatorul Marii Victorii.” Care creator-generalissim a fost doar o singură dată în apropierea frontului de-a lungul întregului război! Ştim bine, Stalin nu era lipsit de simţul prevederii şi autoprezervării.

Cartea scrisă de Mark Solonin într-un stil incitant, chiar dacă în multe locuri abundă cu informaţii extrem de tehnice care necesită o expertiză militară clară (însă, după cum bine o ştim, în secolul al XX-lea performanţele tehnicii de luptă au constituit argumente extrem de importante în explicarea derulării unor evenimente istorice care au modelat lumea de astazi), aduce o mare cantitate de informaţii noi publicului interesat, dovedind că efortul de rescriere şi reinterpretare a istoriei, mai ales în zonele contaminate de propaganda istorică a regimurilor comuniste, este departe de a-şi fi secat (re)sursele.

Puteţi cumpăra cartea acum, de pe site-ul Editurii Polirom.