”Boddah speriat”, de Ionuț Chiva
Editura Polirom, Colecția ”Ego. Proză”, Iași, 2014
Moto: ”Îmbătrânise. Simțea tot mai des nevoia să iasă ca să se plimbe, lucru pe care nu cu mult timp în urmă nici nu l-ar fi conceput. Oamenii tineri nu au nevoie de plimbări, ies cu treburi, nu ca să se miște, ăsta era un lucru pe care Ted îl știa.”
Așa cum spunea și în alte dăți, nu sunt neapărat fanul prozei scurte. Cu toate acestea, am încercat să prezint aici câteva cărți ale literaturii românești contemporane, pentru că nu știi niciodată cât de mult te poate surprinde o carte, fie ea și proză scurtă. În plus, mulți dintre mari romancieri ai lumii au început cu proză scurtă, ba chiar au câștigat și Premiul Nobel pentru Literatură după o carieră de proză scurtă (cel mai recent exemplu este elocvent-Alice Munro). Cu astfel de sentimente, m-am aplecat și asupra volumului ”Boddah speriat”, de Ionuț Chiva, căruia nu-i citisem, din păcate, niciuna dintre cărțile precedente, fie că e vorba de romanul ”69”, fie că e vorba de volumul de poezii.
Discutând despre volumul ”Boddah speriat”, trebuie să precizez că Ionuț Chiva scrie bine. Are stofă de scriitor, povestește frumos și are o imaginație bogată, ce te poate purta prin locuri demult pierdute sau niciodată descoperite, fie că vorbim de copilărie sau de o pădure de la marginea micuțului stat Luxemburg. Fiecare povestire ne înfățișează o lume, poate pentru unii reală, poate imaginată (autorul sigur știe mai bine), iar personajele sunt veridice și ne fac să ne întrebăm cine a stat în spatele lor. Desigur că multe dintre povestiri împrumută fapte sau sentimente din viața autorului. De altfel, Ionuț Chiva, mare iubitor de câini (poza autorului este elocventă în acest sens), își revarsă această iubire în prozele sale, volumul fiind în același timp și un omagiu adus celui mai bun prieten al omului.
Pe de altă parte însă, tot timpul mi s-a părut că lipsește ceva din acest volum de proză, de parcă autorul nu a fost hotărât încotro să își plaseze povestirile: nu găsim aici nici incisivitatea unor proze scurte, care să ofere un mesaj sau un indiciu clar asupra evenimentelor viitoare. Sau chiar un final, așa cum o face, minunat, Augustin Cupșa, în ”Marile bucurii și marile tristeți”. Nu găsim aici nici libertatea totală oferită cititorului de către Lavinia Braniște în ”Escapada”, unde personajele nu sunt lăsate în aer, ci există niște puncte de suspensie invizibile, lăsate a fi completate de către cititor. Ei bine, mi se pare că Ionuț Chiva a scris niște povestiri doar de dragul de a povesti (lucru care îi iese), dar fără dorința ca acestea să însemne ceva, ca personajele să se îndrepte spre un mesaj, spre o idee, spre viață sau spre moarte, ca să dau doar câteva exemple.
Chiar și așa, din cele treisprezece proze scurte ale volumului, am selectat trei care mi-au plăcut și voi spune câteva cuvinte despre acestea. Prima povestire a volumului, ”Dragostea m-a părăsit la 12 ani”, ne oferă o frumoasă versiune a copilăriei noastre citadine, a primelor iubiri din spatele blocurilor și a jocurilor de orice fel pe care le descopeream și le practicam atunci. Vârsta de 12 ani este aici timpul primelor răfuieli pricinuite de dragoste, deși vom afla peste ani că acea ”relație”, cu fata cu care discutam despre filmele de la TV, despre jocul de fotbal dintre blocuri sau despre școală, a fost o simplă inocență, fără a iubi cu adevărat. Prima țigară, primul pahar de bere, primul sărut.
În povestirea ”În anul morții”, o adevărată dramă: un bărbat rămas singur cu fetița lui, suferă și nu își dă seama dacă și-a dorit cu adevărat o fiică, dacă poate supraviețui acestei traume (cel puțin, așa o consideră el) și încearcă cumva să își continue viața, să cucerească o femeie. Toate tentativele sale par a da greș și, deși ar trebui să fie responsabil măcar acum când un suflet crește lângă el, nu reușește și se refugiază în alcool. Este o adevărată luptă între sentimentele paterne (are premoniții că ceva rău i s-a întâmplat fiicei, ca orice părinte) și dorința de a fi singur, de a trăi fără nicio grijă:
”Se culcase pe la două, beat din nou. La cinci jumate fu strigat de o vocă proaspătă, plină de vioiciune, pregătită total pentru o nouă zi. Luni dimineață. Își bagă capul sub pernă înjurând. Îl dureau toate, era varză. Dora își continua trilul. Se dădu jos din pat amețit și se lovi de noptiera de lângă. Îi era foarte clar, nu se mai putea ascunde – ce simțea era o ură rece, galbenă, stocată în el parcă dintr-o epocă premorală. O ură cu țintă precisă, cât se poate de exactă, care îl umplea cu totul; neîngăduind nicio altă prezență în sufletul său.”
În sfârșit, în ”Vorbește Alex”, suntem în fața acelor oameni care nu au niciun scop în viață, iar zilele trec fără nicio schimbare. Dezolat de tot ceea ce se întâmplă în jurul său, simte la fiecare mișcare, chiar și atunci când se întinde în pat ca și cum ”m-aș fi culcat în propria-mi groapă, de propria-mi mână săpată”. Într-o familie destrămată, simbolul României mijlocii (doar cu mama, părăsit de prietenă, cu un frate niciodată aproape și cu un câine suferind), nici Alex-ul imaginat de Ionuț Chiva nu are nicio speranță. Și atunci, la ce bun totul? Dar viața banală continuă, alimentată uneori de alcool, împrumuturi de bani și sex.
Așa cum spunea mai sus, prea puțin pentru o carte de proză scurtă. Mă așteptam la subiecte și idei clare, la mesaje închegate, la aplecarea autorului spre o linie sau spre un scop clar în subiectele abordate. Poate nu le-am înțeles eu însă, dar mi s-a părut doar că prin realitatea aleasă ca subiect principal, ternă, ștearsă și fără orizont, autorul nu a oferit personajelor sale nicio cale de a ieși la suprafață. Ei rămân monotoni și, prin urmare, lipsiți de șansă în fața viitorului. Aveam nevoie de ceva mai incisiv, de o speranță. Pentru mine, scânteia a lipsit.
