”Băieții de la Nickel”, de Colson Whitehead
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2020
Traducere și note de George Volceanov
”Nu-i destul să supraviețuiești, trebuie să și trăiești.” (pag. 272)
Colson Whitehead m-a înnebunit cu volumul său anterior, ”Ruta subterană”, apărut în 2017 la Editura Humanitas Fiction, care a fost numită la acea vreme cartea americană de ficțiune a anului 2016. O scriitură puternică, plină de ramificații istorice și cu un mesaj percutant. Următorul său volum, ”Băieții de la Nickel”, a făcut, la fel, senzație în SUA în 2019, la data apariției, primind numeroase premii și stârnind elogii, mai ales că a venit chiar înainte și în timpul mișcării Black Lives Matter. Ei bine, pot spune că autorul american m-a surprins și mi-a plăcut mai mult cu ”Ruta subterană”, dar asta nu înseamnă că ”Băieții de la Nickel” nu are valoare și însemnătate. Doar că, în esență, are un subiect mult mai profund american.
În centrul romanului se află o școală de corecție, care sunt pretutindeni în lume prilej de traume prezente și viitoare, chiar dacă acestea își propun declarativ că sunt mijloace de reeducare constructivă a tinerilor. Poate în prezent lucrurile s-au mai schimbat, dar în anii 1960, în Statele Unite, era un loc dezagreabil și de nedorit, mai ales în sudul țării, unde segregarea rasială era la ordinea zilei și băieții de culoare aveau propriile clădiri, reguli mai stricte și propriul culoar, uneori culoarul morții. Un loc al groazei, al injusteții, al pedepselor nemeritate, al torturilor sau violurilor. Și aici puteau ajunge deseori oameni nevinovați, cărora li se schimba pentru totdeauna traiectoria vieții:
”Școala Nickel era dat dracului de rasistă – probabil că jumătatate dintre cei care lucrau aici în week-end îmbrăcau mantiile Klanului –, dar, după cum vedea Turner lucrurile, răutatea trecea cu mult dincolo de culoarea pielii. Era întruchipată de Spencer. În Spencer, și Griff, și toți părinții care-și lăsau copiii să ajungă aici. În lume.” (pag. 142)
Elwood Curtis un băiat de culoare cumsecade, dornic de învățătură, pasionat de Martin Luther King și de cărți, ajunge la școala de corecție din întâmplare, fără să fi făcut altceva rău decât autostop-ul. Suntem, așadar, la începutul anilor 1960, iar ceea ce descoperă din primele momente la Nickel este o atmosferă de teroare, în care diferențele dintre albi și negri sunt accentuate, în care violențele sunt la ordinea zilei și cimitirul se tot umple fără a se stabili vinovății. Nimic diferit de contextul epocii, desigur, dar aici totul are tușe groase, pentru că nu contează vinovăția sau comportamentul, ci culoarea pielii sau… felul în care s-a sculat dimineață gardianul din clădire.
Elwood rememorează peste decenii perioada Nickel a vieții lui (deși, trebuie să recunoaștem, acea perioadă nu se va termina niciodată, chiar și în cazul celor care au scăpat de Nickel-ul fizic), ajutat și de emanciparea venită odată cu timpul, și confesiunea lui este teribilă. Torturi, munci forțate, mâncare proastă, o ierarhizare absurdă între negri, dar și între negri și albi, lipsa medicamentelor și a celor necesare, schingiuiri și moarte. Despre reeducare sau măcar șansa la un învățământ cât de cât corect nu poate fi vorba. Este un chin enorm pentru cei aflați acolo și sunt suficiente motive pentru a crede ceea ce spuneam mai sus: perioada petrecută în școala de corecție schimbă pentru totdeauna destinul oamenilor care au trecut pe acolo, de cele mai multe ori în rău; ”reeducarea” nu înseamnă altceva decât intrarea într-o viață al cărei final este tot închisoarea.
„Nu Spencer îl nenorocise, nici vreun supraveghetor sau vreun nou potrivnic din Camera 2, ci, mai curând, el încetase să mai lupte. Cu capul la cutie, slalomând cu grijă astfel încât să-l apuce stingerea fără vreun incident, se amăgea că-i un învingător. Că-i mai deștept decât Nickel, fiindcă s-a descurcat și n-a dat de belea. De fapt, era distrus. Era ca unul dintre negrii despre care vorbea doctorul King în scrisorile sale din închisoare, atât de mulțumiți și de adormiți după toții ani de persecuții, încât se adaptaseră și învățaseră să doarmă în acestea ca în propriul lor pat.” (pag. 206)
Paginile în care naratorul explică felurile în care poți scăpa de Nickel sunt o dovadă în acest sens: prin efectuarea perioadei de detenție (între șase luni și doi ani, dar apoi începea ”o numărătoare inversă până la următoarea nenorocire”), prin intervenția tribunalului (”curată minune”), prin moarte sau prin evadare. Pentru a nu muri, ultima opțiune rămâne deseori singura, dar sunt slabe șanse de izbândă. Căci un negru liber pe străzile din sudul SUA nu e lucru curat, într-o perioadă în care aceștia sunt considerați inferior și demni de sclavie.
Sigur, Colson Whitehead, supranumit și ”cronicarul Americii”, a studiat mult epoca și probabil ”a trăit-o” prin intermediul părinților și bunicilor săi. Scriitura lui este în același timp proaspătă și tragică, pentru că nimic din volumul său nu este tratat ușor și convențional. El ne descrie aici, într-un volum de puțin peste 250 de pagini, drama tuturor deceniilor și secolelor de segregrație rasială din SUA și din lume, fără să menajeze pe nimeni, fără să lase nici un moment piciorul de pe accelerație. Desigur, este ajutat și pus în valoare și mai mult de contextul Black Lives Matter, dar asta nu înseamnă că se poate contesta importanța romanului său.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas Fiction/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro, The Guardian)
