”Paravanul-Iad și alte povestiri”, de Ryunosuke Akutagawa
Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, București, 2019
Traducere din japoneză: Raluca Nicolae
Supranumit părintele prozei scurte japoneze, Akutagawa Ryūnosuke a fost unul dintre primii scriitori japonezi dinainte de război care și-a atras cititori din lume întreagă, mai ales datorită faptului că opera sa nu se referea numai la realitatea cotidiană japoneză, cu obiceiurile și tarele ei, ci era în cea mai mare parte ficțiune imaginativă, dar și pentru calitatea scriiturii sale. Împletirea dintre tradițional și sensibilitatea modernă este ilustrată foarte bine în adaptarea regizorului Kurosawa Akira a două dintre poveștile sale scurte pentru marele ecran.
Născut în Kyōbashi Tokyo, ca fiul cel mai mare al unui vânzător de lapte pe nume Shinbara Toshizō și al soției sale Fuku, a fost numit „Ryūnosuke” („Dragon offshoot”) pentru că s-a născut în Anul Dragonului, în Luna Dragonului, în Ziua Dragonului și în Ora Dragonului (8 a.m.). La șapte luni de la nașterea lui Akutagawa, mama sa a înnebunit, iar el a fost adoptat de fratele ei mai mare, luând numele de familie Akutagawa. În ciuda acestei experiențe nefaste, care a bulversat viața familiei, el a beneficiat de atmosfera literară tradițională a casei unchiului său.
Apreciind din ce în ce mai mult literatura occidentală, el a devenit atras și de artă, iar în 1913, a intrat la Universitatea Imperială din Tokyo, pentru ca apoi să readucă în atenția publicului revista Shinshichō (New Currents of Thought), cu traduceri ale lui William Butler Yeats și Anatole France. Ulterior, Akutagawa a început să meargă la ședințele organizate în fiecare joi la casa lui Natsume Sōseki și, ulterior, s-a considerat el însuși discipolul lui Sōseki.
Volumul de povestiri publicat la Humanitas Fiction are multe pagini excepționale și conține nu numai povești istorice, ci și texte moderne și au autobiografice. Poveștile-basm sunt fascinante și tratează nu numai societatea japoneză, ci se referă la probleme umane general valabile: loialitatea, frica, mânia, avariția, condiția artistului, religiozitatea sau alienarea. Dintre acestea, desigur, cea care dă titlul volumului, Paravanul Iad este de departe cea mai fascinantă și mi-a adus aminte, atât prin scriitură, cât și prin complexitatea și bizarul personajelor. Nu m-am putut abține să nu mă gândesc la Portretul lui Dorian Gray, Oscar Wilde, povestirile lui Edgar Allen Poe, Maestrul și Margareta lui Bulkagov și, desigur, Kafka. Artistul din poveste, Yoshihide aplică torturi greu de imaginat ucenicilor a schița scenele operei pe care seniorul Horikawa i-a cerut să o realizeze. Povestea conține o serie de subtilități stilistice demne de remarcat, dar și o apologie a straniului greu de egalat în literatură, cu excepția autorilor pe care deja i-am menționat. Yoshihide se va mai regăsi și în alte povestiri, iar problematica din Paravanul Iad va reveni de asemenea.
”În fața noastră, văpaia înghițea flămândă trăsura, bucată cu bucată. Ciucurii violet de pe acoperiș au fost luați iute de o pală de vânt. Norii deși de fum alb s-au vălătuit spre cerul negru ca smoala și o ploaie de scântei a răbufnit cu așa o forță, că într-o clipă obloanele,panourile laterale și scheletul metalic al acoperișului au fost smulse și duse de vânt. Și mai teribilă era culoarea flăcărilor care, înainte să se înalțe în văzduh, lingeau cu lăcomie aprilie trăsurilor de parcă soarele s-ar fi prăbușit pe pământ, vărsându-și focul celest în cele patru vânturi.” (pg. 40, Paravanul Iad)
Interesant în poveștile lui Agutagawa este modul în care prezintă adevărul în straturi, prin prisma unor personaje diferite, provenind din medii diferite. Pe măsură ce povestea se desfășoară, diferențele dintre mărturiile variate propun o regândire a ceea ce înseamnă „adevărul”. În unele pasaje este cutremurător impactul său asupra intelectului, așa că pentru cei care cunosc japoneza trebuie să fie un adevărat deliciu literar să citească textul original pentru că, așa cum spune Haruki Murakami în introducere, traducerea nu poate capta niciodată puterea originalului.
”… nu-i firesc ca Dumnezeul occidentalilor să vină odată cu Diavolul lor? Sau altfe spus, nu-i normal ca binele din Occident să vină odată cu răul? Din păcate, nu pot face dovada că Diavolul a fost cel care a adus tutunul. Totuși, găsesc că ar fi interesant să știți că Anatole France, într-una din cărțile sale, spunea că un diavol a încercat să ispitească un preot cu o crenguță de razeda. […]
Trecuse prea puțin timp de la sosirea misionarilor în Japonia și Sfântul Francis nu avusese răgazul să răspândească învățătura creștină. Și, fără adepți, nu avea pe cine să ispitească, ceea ce îl punea în oarecare încurcătură. Necuratul se pomeni că se plictisea de moarte și se tot întreba cu ce să își omoare urâtul.” (pp. 158-159, Diavolul și tutunul)
Cele optsprezece povești din volum nu tratează numai subiecte tradițional japoneze, ci aduc în prim plan și probleme contemporane, multe bazate pe experiența și istoria personală. Astfel, în texte există multe artificii stilistice spectaculoase, parte din formația sa literară. Chiar dacă multe dintre povești nu sunt și nu pot fi adevărate, reconstruirea mentală a evenimentelor conduce la prezintă un adevăr obiectiv, iar Akutagawa, fără a face neapărat apel la cititori, propune aproape totdeauna un punct de vedere diferit.
”Dincolo de dragoste sau ură sau poftă trupească, Yang privea extaziat sânul imens, înălțându-se maiestuos înaintea sa ca un munte de fildeș. Mut de admirație, rămase o vreme încremenit, fără să mai ia în seamă nici mirosul neplăcut de sudoare. Pesemne că nu ar fi bănuit niciodată cât de frumoasă era nevasta sa dacă nu s-ar fi prefăcut câteva clipe în purice.
Totuși, țin să vă spun că un om cu pretenții artistice, asemenea puricelui din poveste, ar trebui să invețe să descopere frumusețea în toate formele sale, nu doar pe cea a trupului de femeie.” (pg. 225, Trup de femeie)
