”Vrăjmaș”, de Liviu Ioan Stoiciu
Editura Polirom, Colecția „Fiction LTD”, Iași, 2014, 512 p.
Al cincilea roman al poetului LIS, publicat după mai bine de 10 ani de la precedentul, reia aspecte din titlurile anterioare: o dimensiune fantastică (în special din Romanul-basm, 2002), ce pare să domine una realistă (din Undeva, în sud-est, 2001, sau din celelalte).
Este acum rândul unui milenarism de tip românesc, într-o intrigă minimală, cu trei personaje: Iordache Moraru, fost profesor de geografie și oarece călugăr; Ivan sau Paul sau Fără Nume, un ziarist spre vârsta a treia, satistit de lume, încercând diferite ezoterisme, și Olga, o atrăgătoare bancheriță (lucrătoare la o bancă), ce va să nască copilul lui Iordache.
Romanul „eseistic”, „un jurnal-experiment”, după cum îl numește chiar autorul într-o pagină de gardă, este dedicat, cu mulțumiri, „celor care fac publice tot felul de informații, știri, teorii”; și, într-adevăr, mai bine de jumătate din materia cărții, reprezentată italic, e alcătuită din preluări din texte de cultură populară, despre sfârșitul lumii în multiple ipostaze, de la calendarul mayaș la profeții medievale, de la avertismente ale Sfinților Părinți la explicații de tip Wikipedia despre teorii ale sfârșitului, o imensă compilație de apocalipse, mereu în amânare, care asaltează creierul personajelor, citite și interpretate de acestea. Astfel, romanul este o colecție de citate și ziceri, de pagini de internet și de mesaje pe care, avide, personajele le citesc sau le cred, încercând să se eleveze, să se deschidă către lumea cealaltă, către un univers paralel; și, în măsura în care cititorul citește (și deci se informează) precum personajele, se descoperă „prins” în lumea aceasta.
Cele trei personaje sunt și emblematice, tipologice pentru un comportament misticoid, pe care lumea noastră îl consideră din ce în ce mai des normă; astfel, sunt de notat:
- debusolarea lui Ivan, care până la 60 și de ani nu a reușit să fie contactat de vreo entitate, nu a reușit, în opinia lui, să devină vrun profet faimos, sensibil până la ipohondrie la calea pravoslavnică, a postului și a legămintelor către Dumnezeu;
- incoerența Oanei, care îi face adesea cruce cu limba în gură ori de câte ori i se pare ceva suspect, nefiresc, chemând preotul să îi sfințească locuința de la țară pentru că s-ar fi auzit zgomote și pași (spune ruda de la țară, sechestrată de o putere de mai presus într-o noapte de coșmar, a Revelionului, în casă);
- accesele schizofrenice ale lui Iordache, profesorașul care vede și aude, acum călugăr, acum dedulcit la cele lumești, luptând împotriva Vrăjmașului.
Pe acest fundal se desfășoară sarcina Oanei și felul în care, spre luna a cincea, încolțește în ea ideea că ar putea purta în sine chiar pe cel de care au vorbit proorocii: Vrăjmașul.
Nu poate fi ocolită dimensiunea autoparodică (prin supralicitare) a textului, pentru că teritoriul romanului este reprezentat de interiorul personajelor, de ceea ce ele ascultă sau trag cu urechea; se ivește din când în când fața monstruoasă gen Tanacu a isihasmului autohton (cu sodomiți și vicleni ce bântuie prin mănăstiri, ba chiar ajungem și pe la o mănăstire tip-închisoare sau penitență pentru preoții și călugării ce au greșit), combinată în mod periculos cu lumea vrăjitorilor sau a vindecătorilor (extinsă și la nivel familial, cu soții și soțioare care fac pase bionergetice).
Inevitabil, se creează profilul unui popor corupt, superstițios, gata să scuipe și să fumege (să facă fumigații), să se închine și să se miluiască, pentru „ a se liniști” (verb recurent, de pildă, în filmul lui Mungiu, Spovedanie la Tanacu) sau pentru a cumpăra liniștea și harul. Cu neutralitate sunt descrise cadourile în bani sau în obiecte pe care le așteaptă stareții de mănăstiri (pentru a se ruga, nu de alta), micul comerț al invizibilului, o țară fricoasă, cu broboada pe cap, scuipând mereu în sân, cu un ochi la tv și la teoriile despre reptilieni (extratereștri ce au înfățișare umană, conduși, aici, de regina Angliei, mare reptiliană ce înfige băieților cuțite în rect, ca imolare), despre 20 sau 22 a XII-a 2012, despre profețiile de la televiziuni. Este un popor universal, ce adoră teoriile conspirației (și nu cred că i-a scăpat vreuna cât de cât onorabilă au ba lui Liviu Ioan Stoiciu), ce trăiește pentru ele, o nevoie uluitoare de fantastic, de clădire a unui imaginar altfel sărac, pueril, ce nu ar exista efectiv, în absența milenarismului.
Un cuvânt și despre turismul monahal, al legendelor de tip Curtea de Argeș, în combinație letală pentru spirit cu articole despre NASA, meteori și comete invizibile, care dau substanță unei lumi aparent normale, dar care există doar pentru a trăi o nouă poveste despre dincolo, despre contact, despre orice ce poate eleva omul dintr-o realitate percepută ca anostă.
Nu întâmplător personajele sunt unele aflate la periferia existenței: o fostă prostituată ce lucrează acum într-o bancă, un fost profesor cu probleme și viziuni, un ziarist scăpătat, ce se simte abandonat de oricine. Oameni pentru care visul cel mai de preț este umplerea unui vid interior, caznă sisifică.
Este aceasta realitatea sau doar imaginea pe care o crede LIS drept reală (în fine, veridică?). Oricum ar fi, romanul este o enciclopedie a teoriilor conspirației, a materialului imens pe care oamenii obișnuiți îl consumă la fel cum consumă alimente și servicii.
