”Moarte pe Nil”, de Agatha Christie
Editura Litera, Colecția Buzz Books, Bucureşti, 2019
Traducere de Justina Bandol
De multă vreme am fost fascinat de temele întunecate din artă, de moarte, de reîncarnare, de personaje misterioase, cu trecut pătat, de crimele care au fost portretizate de-a lungul istoriei în romane, piese de teatru, picturi şi alte modalităţi de exprimare artistică. Niciodată nu am reuşit să răspund la întrebarea „de ce?”. De ce sunt atras de această zonă morbidă, macabră, cu atât mai mult cu cât am o personalitate luminoasă, optimistă? Poate tocmai pentru că, de obicei, opposites attract. Şi pentru că mereu am considerat că oamenii nu sunt niciodată doar buni sau doar răi. Nu există numai alb şi negru. Există, însă, gri. Multe nuanţe de gri. Iar arta cu teme sumbre scoate la iveală exact această caracteristică umană. În plus, tipul de literatură poliţistă pe care l-am descoperit şi devorat de la o vârstă destul de fragedă, mi-a oferit posibilitatea să sondez aceste minţi şi psihologii nuanţate în tonuri de gri atât de fascinante.
Şi dacă tot am ajuns la literatura poliţistă, cine altcineva poate fi mai interesant din punct de vedere al scriiturii decât Agatha Christie, regina acestui stil ce va rămâne nemuritor. Şi iată că se naşte o nouă întrebare: ce anume o face pe autoarea britanică atât de atrăgătoare nu doar pentru iubitorii genului, dar pentru oricine căruia îi pică în mână un volum semnat de ea? Poate că simplitatea modalităţii în care şi-a conceput poveştile. Poate că acel tipic şi recognoscibil umor negru britanic ce îi caracterizează toate scrierile. Poate că e vorba de personaje recurente care deja au intrat în subconştientul cultural colectiv, personaje precum Miss Marple sau şi mai celebrul Hercule Poirot. Cred că toate aceste ingrediente, laolaltă cu suspansul perfect construit pe care autoarea l-a construit de-a lungul fiecărui roman şi al fiecărei povestiri. Cu alte cuvinte, Agatha Christie rămâne cu adevărat regina literaturii poliţise şi este, până în momentul de faţă, neegalată din toate punctele de vedere. Aşa că în sfârşit, după ce i-am parcurs pe nerăsuflate câteva din cele mai apreciate lucrări şi dupa ce am văzut şi revăzut ecranizări bazate pe cărţile ei, mi-am luat inima în dinţi pentru a scrie câteva rânduri despre unul din cele mai cunoscute romane: „Moarte pe Nil”, apărut într-o nouă ediţie elegantă (trebuie să spun că unul din punctele forte ale acesteia este coperta frumoasă şi atractivă) la Editura Litera, în seria Buzz Books, fiind tradus de Justina Bandol (care, trebuie să spun, surprinde foarte bine spiritul limbii engleze şi coloritul lingvistic al fiecărui personaj).
Cum ne-a obşinuit deja prin toate operele ce-l au în prim plan pe Poirot, şi în cazul de faţă, Agatha Christie face un portret foarte exact şi amuzant al micuţului detectiv belgian, ale cărui mici celule cenuşii nu stau locului o clipă, doar pentru a descoperi câteva pagini mai încolo primul indiciu ce-l va conduce până la final la autorul crimelor, bineînţeles, după ce va fi trecut printr-un labirint incredibil de piste false şi alte obstacole. Spre deosebire de alte romane în care Poirot este nevoit să dezlege misterul unui asasinat ori ale unei răpiri, „Moarte pe Nil” are caracteristica ceva mai neobişnuită de a avea mai multe indicii false decât de obicei, punându-te şi pe tine, cititor, în postura de a te întreba dacă detectivul belgian mai este capabil să facă faţă unui criminal atât de calculat şi inteligent. Tensiunea pe care autoarea o creează şi pe care o duce până la paroxism uneori dovedeşt încă o dată măiestria Agathei Christie. Şi, de asemenea, nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva, pentru a scrie romane de gen, nu trebuie să gândeşti tu însuţi ca un criminal, căci altfel cum să reuşeşti performanţa de a crea un parcurs de întâmplări şi „accidente” atât de perfect gândit? Pare puţin morbid gândul, însă sunt sigur că există un sâmbure de adevăr.
Un alt aspect al scrierilor Agathei Christie care întotdeauna m-a fascinat, dar care mi-a adus şi oarecare frustrări legate de propriile capacităţi cognitive şi logice, este faptul că în fiecare caz de crimă, autoarea nu dă toate informaţiile decât la finalul romanelor, în momentul când detectivul (de regulă, Poirot) adună laolaltă toate personajele şi dezvăluie toţi paşii, toate indiciile care l-au condus spre rezolvare. Frustrarea menţionată este, însă, într-o cantitate mică, deoarece plăcerea de a privi dincolo de cortina misterioasă ce se ridică sub ochii tăi şi de a descoperi modalitatea de gândire a detectivilor este cu mult mai mare. Cu toate acestea, „Moarte pe Nil” a fost, din nou, puţin diferită, căci oricât de mult ar fi încercat autoarea, prin vocea lui Poirot, să distragă atenţia de la adevăratul criminal, am reuşit totuşi să întrezăresc motivaţiile şi modul de lucru al acestuia, iar finalul romanului mi-a adus mulţumirea aceea inevitabilă de a fi fost mai perspicace decât însuşi celebrul detectiv belgian. Iată că my little grey cells şi-au făcut datoria cu vâr şi-ndesat. Şi nu, nu voi dezvăui nimic din ceea ce am descoperit, căci ce bucurie v-ar rămâne dumneavoastră, celor ce veţi răsfoi romanul Agathei Christie? Păstrez, aşadar, secretul crimei şi vă invit să faceţi cunoştinţă cu sau să vă întoarceţi la genialitatea şi mintea sclipitoare a unuia dintre cei mai citiţi, vânduţi şi iubiţi autori ai tuturor timpurilor.
Puteți cumpăra cartea: Editura Litera/Libris.ro/Elefant.ro.
(Sursă fotografii: Librariilealexandria.ro, Wikipedia)
1 comment
Classic!