“Aberaţii de bun-simţ”. Povestiri, de Sorin Stoica
Editura Polirom, Iaşi, 2007
Prefaţă de Antonio Patraş
Îmi este greu să vorbesc despre Sorin Stoica, poate din cauza apropierii geografice, poate din cauza faptului că a murit mult prea tânăr, poate din cauză că, pe holurile liceului, îl întâlneam deseori, fără să ştiu cine este colegul mai mare cu un an (era cu mai puţin de un an mai mare decât mine) şi că se va dovedi, peste ani, unul dintre cei mai buni tineri scriitori şi, dacă ar fi avut şansa, unul dintre mari scriitori ai literaturii române. L-am descoperit prea târziu, după moarte, pe cel care ne-a oferit, în cei doar 27 de ani, câteva lecturi cu totul remarcabile, o extraordinară literatură plecată de pe un plan non-ficţional.
Una dintre primele sale cărţi apărute după moartea prematură este această culegere de povestiri de la Polirom, Aberaţii de bun-simţ. Nici aici nu se dezminte: formaţia sa de antropolog este evidentă în multe dintre povestiri, fiind un excelent observator al spiritului uman, mai ales al celui rural. Comuna sa Băneşti (din apropierea oraşului Câmpina) este extrapolată aproape fără milă: plecând de la părinţii, bunicele (bunicii nu i-au supravieţuit) şi străbunicii săi, pe care de altfel i-a urmărit cu mare atenţie şi în celelalte cărţi, mai ales în Jurnal, trecând prin vecinii sau tovarăşii săi de joacă, nimic şi nimeni nu este trecut cu vederea. Obiceiurile şi tradiţiile (colindele şi biciuitul străzilor din iarnă) locului, meciurile de fotbal sau comerţul stradal, toate sunt reliefate în aceste povestiri cu un lux de amănunte aproape stresant câteodată, aşa cum mărturiseşte chiar autorul, care îşi cere scuze că povestirile se duc adeseori spre alte subiecte, complet diferite.
Sorin Stoica are prilejul să ne readucă aminte de lucruri demult uitate şi acesta este unul dintre motivele pentru care regretăm enorm pierderea sa. Caută trecutul pentru a ni-l aduce din nou în prezent, caută idei şi funcţionalităţi ce se pot folosi în viitor, caută să rememoreze oameni, locuri sau obiecte. În aceste sensuri, trebuie amintite măcar două povestiri esenţiale. Prima dintre acestea se intitulează „Jurnalul unei călugăriţe căreia nu i s-a întâmplat nimic” şi istoriseşte descoperirea de către autor a unui jurnal la Mânăstirea Dealu, un jurnal extrem de interesant care acoperă o mare perioadă de timp începând din perioada interbelică şi care ne poartă printr-o familie obişnuită din zona Câmpinii în paralel cu povestirea romanţată a istoriei mondiale din aceeaşi perioada.
A doua povestire se intitulează simplu „Polata”. Mai ştiţi oare, cei care citiţi acest articole, ce este „polata”? Mulţi dintre voi poate că nu, iar cei mai tineri în mod sigur că nu. Tocmai de aceea mi-a atras atenţia această povestire, pentru că ne spune lucruri despre un lucru aproape căzut în desuetidune, poate dispărut în multe dintre gospodăriile ţărăneşti. Sorin Stoica ne spune: „Polata conţine obiecte trecute cu o funcţionalitate incertă. Conţine o treaptă dintr-o scară a fostei case. Şindrila care acoperea fostul pod. Din acest punct de vedere, polata poate fi interpretată şi ca un muzeu al fostei case. Polata poate fi interpretată ca un spaţiu de trece. Nimic nu se aruncă pur şi simplu la gunoi. Sunt nişte etape intermediare prin care trebuie să treacă obiectele până când pot fi declarate moarte. O anticameră a unui cimitir.
Se mai află în polată o bicicletă defectă, ruginită, cu lanţul atârnând. Are anvelope care nu se mai fabrică din anii ’50. Sticle cu care nu se mai poate face nimic. Magazinele nu le mai primesc la schimb, iar centrele de colectare nu ar cumpăra niciodată aşa ceva.
Praful – cuvânt-cheie. În sens citadin, ţine de igienă, în sens rural, de ornamentică, aş zice. Praful la ţară are un fel de funcţie artistică. La oraş el se şterge, e antipatic. La ţară evocă nostalgic, face parte din peisaj. Nu e nociv, nu trebuie să te descotoroseşti de el.”
Încă mai este timp să vă apropiaţi de Sorin Stoica! Din păcate, nu mai poate scrie nimic în afară de ceea ce este pe piaţă 🙁
