Recomandat Revista presei culturale

Revista presei culturale (25 – 31 decembrie 2015)

suplimentul-de-culturaÎn această săptămână, am citit revistele Suplimentul de cultură, Cultura.

Suplimentul de cultură”, nr. 507/19-25 decembrie 2015. Foarte interesantă ancheta din acest ultim număr al anului, realizată de Eli Bădică, despre felul în care autorii, editurile, librăriile promovează literatura pentru a ajunge la public. Scriitorii ar trebui să citească ancheta cu atenție și să își scoată de aici măcar câteva direcții de urmat. Am reținut și eu câteva dintre cele spuse aici. Simona Antonescu: ”Cred că în aceste cuvinte ale doamnei din Sibiu se află trei dintre cele patru chei ale promovării eficiente. Una dintre chei se află în mâinile librarului, cealaltă în mâinile editorului, a treia în mâinile autorului, iar a patra cheie o dețin bloggerii literari. Cheile trebuie introduse în același timp în yală și apoi răsucite la unison, pentru ca atenția cititorilor să fie captată. Ca într-un film cu agentul 007. (…) În concluzie, cred că o carte ajunge cel mai ușor la public atunci când toți părinții ei sunt mândri de ea: editorul, librarul, bloggerul și autorul. Mândria însă este un sentiment, iar sentimentele trebuie exprimate.”

Marius Constantinescu: ”Eu mizez pe întâlniri. Nu puține și nu redundante. Nu doar de dragul de a le face, ci cu o justificare de context. Cred în lecturile publice, în lansările multiple (târguri de carte, festivaluri, evenimente cu cârlig în zona atinsă de carte sau proprie autorului). Cred în momente în care dialogul dintre autor și cititorii lui se petrece cât mai puțin intermediat, în care întrebările vin și răspunsurile pleacă fără să aibă frontiere de trecut. Paradoxal cu ce am spus câteva rânduri mai sus, cred și în ponderea acestor întâlniri. A fi un condiment ales și nu un omniprezent pătrunjel (cu tot respectul pentru sănătoasa iarbă) e o artă. Mai bine ”aș mai vrea” decât ”iarăși”, ”tot” sau ”din nou”.

Luminița Corneanu: ”Eu visez la o campanie publică de promovare a lecturii care să fie literalmente la toate televiziunile și pe toate gardurile. Visez la o strategie care să stabilească, în termeni clari, cu bugete, responsabili și termene-limită, cine ce are de făcut ca elevii noștri de 14 ani să nu mai fie 40% analfabeți funcționali (a se vedeam cele mai recente evaluări PISA). Ce e de făcut ca o carte nouă să fie ceva dezirabil, ca un scriitor bun să fie vedetă de la prima lui carte de succes. Mă uit cu jind la postările pe Facebook ale prietenilor mei scriitori, români sau străini, care au succes în spațiul germanofon. Mă uit cu jind la publicul extrem de numeros, de curios și de dornic de a înțelege pe care îl întâlnesc la târgurile de carte de la Frankfurt și de la Leipzig. La o astfel de normalitate visez și eu.”

Adisa Basic: ”Cred că autorul sau autoarea ar trebui să fie chiar ei activi, să iasă și să vorbească cu oamenii, să nu le fie teamă să se explice sau să comunice cu oamenii. Nu poți fi răsfățat și să aștepți ca oamenii să fie interesați de ceea ce scrii dacă tu nu ești pregătit să lucrezi în a promova ceea ce scrii. Mie îmi placă să fiu înconjurată de oameni, să le vorbesc despre ceea ce am scris, să le ascult interpretările, gândurile. Îmi place să merg la tot felul de întâlniri cu cititorii. Dar îi înțeleg și pe cei care nu agreează acest lucru.”

Michael Hăulică: ”Scriitorii români trebuie să înțeleagă că o editură nu va investi decât în promovarea autorilor care aduc venituri. Că o editură nu investește în promovarea tuturor scriitorilor pe care-i publică, ci doar a unui procent din ei. Și cred că acest procent e undeva spre 10%. Iar de marea promovare au parte 2-3 scriitori din cei 10%. Partea cu adevărat dură a acestui enunț nu este ceea ce tocmai am spus, ci faptul că peste tot e la fel, inclusiv în literatura mondială de unde scriitorii români văd doar câți bani câștigă Stephen King, de pildă, dar nu văd deloc că omul vine în fiecare an cu o carte nouă, care se adaugă celor 30 de cărți aflate deja la vânzare pe piață și, împreună, TOATE acestea îi aduc sumele alea colosale, atât de invidiate (nu mai vorbim de drepturile care decurg din ecranizări). Din păcate e vorba de vechea poveste: să muncim ca la noi și să trăim ca la ei.”

”Suplimentul de cultură”, nr. 506/12-18 decembrie 2015. Despre cartea ”Istoria erotică a curții de la Versailles”, vorbesc, într-un interviu luat de George Onofrei, cei doi autori ai cărții, Anna Moretti și Michel Verge-Franceschi. Iată ce spune al doilea autor: ”Esențialul domniei lui Ludovic al XIV-lea îl constituie războiul, diplomația, mărirea regatului. Aceasta este o imagine a regelui. Dar, când vedem cântecul ”Aupres de ma blonde/Qu’il fait bon dormir” etc., explicația este că regele, în timpul războiului din Olanda, între 1672 și 1678 (când el are deci între 34 și 40 de ani), se luptă în fiecare zi, dar în caleașca lui stau alături trei femei cu părul blond și ochii albaștri, Maria-Tereza de Spania, domnișoara e La Valliere și marchiza de Montespan, care își petrec nopțile rând pe rând cu tânărul rege. Așadar, femeia e prezentă pe câmpurile de bătălie ca amantă a regelui, dar și ca vivandieră sau ca prostituată care urmează trupele și soldații. În consecință, războiul nu este doar o treabă de bărbați, iar când este o treabă de bărbați, poate fi și o istorie sexuală, de vreme ce este și o istorie a homosexualității. Șeful homosexualității, dacă pot să spun așa, la curtea de la Versailles este Philippe, duce d’Orleans, fratele regelui, adică Monsieur. Căsătorit cu două soții succesive, Henriette de Anglia și Palatina, el este totuși un homosexual notoriu, cu o mulțime de favoriți, printre care și cavalerul de Lorraine, care e marele lui favorit, marea lui iubire, timp de vreo 30 de ani. Iar această istorie sexuală a curții de la Versailles este și o istorie a plurisexualității, a heterosexualității, a homosexualității, și toate acestea sunt erotice.”

”Suplimentul de cultură”, nr. 502/14-20 noiembrie 2015. Un articol de după tragedia de la Colectiv, scris de Dumitru Ungureanu, analizează ”specia” asta a rockerilor, din care mă trag și eu: ”Individualisti, in sensul ca pretuiesc fiecare persoana si apreciaza unicitatea fiintei umane, rockerii sunt altruisti de la sine, fara conditionarea vreunei ideologii, religioase ori ba. Rockerii nu-si cedeaza 10% din venituri, precum sectantii, dar sunt capabili sa daruiasca tot ce au cuiva care poate fi astfel fericit, fie si pentru o zi. Rockerii pot munci gratis pentru o cauza importanta, din punctul lor de vedere, dar niciodata nu vor lucra intr-un colectiv in care nu se simt bine, indiferent cati bani ar castiga. Sa obligi un rocker sa faca o treaba contra vointei sale este calea cea mai sigura de a primi un scuipat in ochi. Sa ceri unui rocker sa vina la biserica in seara de vineri, cand el se duce la club sa se relaxeze dupa cinci zile de munca? Numai cineva complet rupt de realitatile cotidiene poate sa gafeze astfel. Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Nefericitul (parca singur si-a cerut adjectivul!) Daniel, putea foarte bine sa taca in loc sa intre in antologia vorbitorilor stupizi. Pentru ca majoritatea rockerilor romani cunosc cum sta treaba cu credinta si cu biserica! Ar fi trebuit sa scriu o cronica la discul Mantras of War, abia lansat de trupa Goodbye to Gravity in clubul cu nume damnat. N-am putut. ”

”Suplimentul de cultură”, nr. 501/7-13 noiembrie 2015. Rubrica mea preferată din Suplimentul de cultură este aceeiași de vreo doi ani, de când am început să îl citesc pe format de hârtie: Întâmplări și personaje, de Florin Lăzărescu. Iar articolul din acest număr este despre îmbătrânire, despre jumătatea vieții: ”Am inceput sa imbatranesc atunci cand mi-am dat seama ca nu exista cale de intoarcere, de cazut la pace cu mama, si trebuie sa ma trezesc zilnic la ora fixa, de dimineata, ca sa ma duc la gradinita. Pe cuvant ca nu mint, ca nu-mi falsific biografia. Imi amintesc precis cum, in vreme ce paseam repejor-apasat cu o gentuta de tabla in mana, in care-mi zanganeau niste biscuiti „opt la leu“, a incoltit in mine ideea ca viata poate fi si nasoala, lipsita de noima. Bine, nu era nimic filozofic in mintea mea de-atunci, ci mai degraba o prima senzatie de – cum sa-i zic? – blestemat ziua si lumea in care m-am nascut, o jale ca deja le-am vazut pe toate si ca nimic nu merita sa ma ridic din pat dupa desteptator.”

CulturaCultura”, nr. 45 (543)/19 noiembrie 2015. O perspectivă foarte interesantă asupra vieții lui Isus ne oferă Andrei Oroșanu într-un articol scris din perspectivă istorică: ”Această listă de 19 puncte conţine – în linii mari şi lăsând deoparte detaliile minore – toate lucrurile despre viaţa lui Isus despre care putem avea o certitudine rezonabilă că s-au întâmplat în realitate. Lăsând deoparte explicaţiile şi trimiterile, citirea textelor trecute în caractere cursive e în măsură să ofere o imagine de ansamblu a lucrurilor pe care le putem şti astăzi despre omul Isus. Dacă un credincios se simte obligat să creadă (sau un necredincios să nu creadă) şi alte relatări dintre cele examinate, istoricul este  obligat să-şi suspende credinţa sau necredinţa în momentul evaluării lor. El nu poate nici să confirme nici să infirme relatările improbabile din punct de vedere istoric; de aceea, astfel reconstituită, viaţa lui Isus e sensibil mai aridă decât povestea.”

Articole similare

Săptămâna Pedro Almodovar: Todo sobre mi madre (1999)

Jovi Ene

Începutul lui 1917, în(spre) Rusia: Trenul lui Lenin, de Catherine Merridale

Jovi Ene

The Boat That Rocked (2009)

Jovi Ene

Leave a Comment

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site folosește cookie-uri pentru a oferi servicii, pentru a personaliza anunțuri și pentru a analiza traficul. Dacă folosiți acest site, sunteți de acord cu utilizarea cookie-urilor. Filme-carti.ro prelucrează datele cu caracter personal furnizate de voi în cadrul înscrierilor la concursurile organizate pe blog, în scopul desemnării câștigătorilor. Doar datele câștigătorilor vor putea fi dezvăluite sponsorilor concursurilor respective. Datele personale nu vor fi folosite altfel. OK Aflați mai mult