Am citit în ultima perioadă trei cărți pe care eu le-aș pune în categoria „cărți de călătorie”, chiar dacă singura dintre ele așezată strict într-o colecție de călătorii este cartea Sabinei Fati. Cu toate acestea, și Cristina Chevereșan ne povestește despre călătoria ei (atipică, desigur, și foarte concentrată) în Veneția, și Jan Willem Bos ne poartă într-o călătorie între trecut și prezent, între comunism și capitalism, între țara natală și România care l-a adoptat (și pe care a adoptat-o). Așadar, toate trei au elemente puternice de „călătorie” și mi-am permis să le adun în acest articol.
„Mansardă la Veneția. Nouă săptămâni în lagună”, de Cristina Chevereșan
Editura Humanitas, Colecția Memorii-jurnale, București, 2021
Cu fotografiile autoarei
Visul oricărui turist serios este ca, dincolo de vacanțele de explorare și de city-breakuri, să și locuiască într-unul dintre locurile preferate în care a călătorit. Ceea ce face și Cristina Chevereșan, profesor renumit de literatură, cultură și civilizație americană, care are șansa de a fi invitată la Universitatea din Veneția, unde va susține cursuri, seminarii și va locui chiar în lagună. Jurnalul său din cele nouă săptămâni de vis este un amestec de impresii inteligente, pline de informații și de cultură a unui om îndrăgostit de orașul în care locuiește vremelnic.
„Departe de pretențiile unui ghid turistic informativ sau de ambițiile unui documentar elaborat despre Veneția, jurnalul meu e un depozitar de stări și revelații cu suflu mărunt, întretăiat, un tribut în cheie minoră adus unui imperiu al viselor, încremenit între levitație și scufundare.” (pag. 11)
Cristina Chevereșan se îndepărtează de zona centrală, de Dom, de Rialto sau de Piazza San Marco și colindă străduțele, străbate podurile, intră la tot felul de evenimente și călătorește cu vaporetto pe insulele mai puțin turistice, oferind o altă privire asupra localnicilor, tradițiilor și adevăratelor splendori ascunse de-a lungul canalelor.
„Dacă v-ați dedulcit cumva la popularul spritz, vă anunț că există de fapt patru variante, Aperol-ul fiind cea mai comercială. Prefer Bitter-ul, dar nu știam că localnicii beau Select, iar cea mai amară și mai alcoolizată variantă e Cynar.” (pag. 101)
Sigur, e o relatare personală, câteodată ternă, alteori lipsită de ceea ce m-ar fi încântat mai mult (direcții, gastronomie, prețuri etc.), dar una foarte interesantă pentru un călător adevărat ce caută viața adevărată, a localnicilor, în călătoriile sale.
„Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi. Kurdistan, Irak, Anatolia, Armenia”, de Sabina Fati
Editura Humanitas, Colecția Memorii-jurnale, București, 2022
Cu fotografiile autoarei
Am mai povestit despre Sabina Fati atunci când vorbeam despre ”Ocolul Mării Negre în 90 de zile”, iar una dintre concluziile mele era următoarea: „Cam așa ar trebui să arate o carte de călătorii modernă, să îmbine călătoria în locuri inedite cu informații relevante din punct de vedere istoric și geografic, dar și incursiuni atente în viața localnicilor.”
Și iată că ea recidivează cu acest excelent volum, „Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi”. Curajul și determinarea ei ne-au adus acum o nouă carte extraordinară, pentru că este incredibil de greu să călătorești ca femeie singură, caucaziană, blondă, într-o zonă unde conflictul pare că nu se mai termină și în niște state care nu respectă aproape deloc drepturile omului, d-apăi cele ale femeii. Și totuși ea a mai clădit o cărămidă la teancul de cărți excelente pe care le-a scris, prin această călătorie prin Turcia (Anatolia, Kurdistan), Irak și Armenia.
Plecată pe urmele celor zece mii de mercenari greci din anul 401 î.Hr., descrise de Xenofon în Anabasis, Sabina Fati a încercat să găsească câteva răspunsuri la întrebarea „De ce această zonă este atrasă și mereu în vârtejul conflictelor armate?”, împletind informația istorică, documentarea cu impresii amestecate de la fața locului (mâncare, locuri în care te poți simți în siguranță, felul cum te privesc localnicii, ceva politică locală, dar și manipularea autorităților). Trece prin Turcia (Izmir, Konya, Gaziantep, Diyarbakir, printre altele), pentru a ajunge și în zone în care nu ne închipuim cât de complicat este să ajungi, precum Mosul, Erbil, Kirkuk și Bagdad, trece și prin multe complicații, inclusiv hărțuiri, rețineri, agresiuni, din care a scăpat cu greu, dar a scăpat.
O nouă carte care mă îndepărtează de această lume, mai ales când văd câtă discriminare, cât misoginism, câtă prigoană, câte prejudecăți sunt în lumea turcică și musulmană la adresa femeilor și a celor care nu-s de acord cu politica oficială. Mă îndepărtează, pentru că am respins mereu aceste tare ale umanității, am considerat mereu că trebuie să fim toleranți cu cei de lângă noi, fie ei majoritari sau minorități. Iar pasajele din Turcia de dincolo de stațiunile turistice sunt chiar cutremurătoare și nu-mi pot imagina o vizită tihnită în aceste locuri.
„În Turcia, libertatea de expresie a fost mereu pusă sub semnul întrebării, dar după 2016, frica de spune lucrurilor pe nume s-a transformat într-un soi de tăcere apăsătoare. Nu doar jurnaliștii sau scriitorii se tem să vorbească. ci pare că toată țara se cufundă într-o liniște bolnăvicioasă. Turcii, care în 2016, când am parcurs tot litoralul Mării Negre, păreau atât de expansivi, calzi și deschiși, acum mi s-au părut distanți și închiși.” (pag. 63)
Sabina Fati realizează aici încă o carte excelentă, printre cele mai bune cărți citite de mine în acest an!
„De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească”, de Jan Willem Box
Editura Humanitas, Colecția Memorii-jurnale, București, 2022
Autobiografia românească a lui Jan Willem Bos are în centrul său călătoria din Olanda natală în România complexă din ultimii 40 de ani: dintr-o întâmplare fericită, Jan a ales să studieze română la universitate, fapt ce i-a schimbat complet viața, dar pe care nu l-a regretat niciodată. A călătorit încă din facultate în România, a devenit interpret, traducător literar și scriitor, a cunoscut țara noastră atât în vremea comunismului (fiind chiar urmărit ani în șir de Securitate), cât și în vremea capitalismului sălbatic, a revenit în Olanda, a stat câțiva ani în SUA, a cunoscut personalități culturale și politice de prim rang etc. Cu alte cuvinte, o viață complexă, plină de călătorii intelectuale, dar și fizice!
Foarte apreciat în lumea literară din România, Jan Willem Bos ne povestește acum despre aceste călătorii într-o carte interesantă, mai ales pentru dedesubturile unor lucruri pe care le știm prea puțin – cum se simțea un străin în România comunistă, cum este să traduci literatură română în străinătate, cât de complicat e să fii interpret, cum se vede evoluția țării noastre din afară etc.
„Trăim într-o epocă în care nu mai este de la sine înțeles că un om cu școală este și cititor. În tinerețea mea, oricând era ziua de naștere a unui prieten, cadoul cel mai obișnuit era o carte, cel mai des un roman. Se pare că nu prea se mai practică acest lucru în ziua de azi. Peste tot în lume a scăzut considerabil numărul de iubitori de carte de calitate, ceea ce este un lucru îngrijorător. Constatăm, de asemenea, că există o anumită reorientare a lecturii: mai puțină literatură, mai multă non-ficțiune, inclusiv potopul de cărți de (pseudo)psihologie aplicată, de genul ”Cum trăim/iubim/muncim/câștigăm/emigrăm/dormim mai bine”, de care am oroare și care, după părerea mea, nu au nicio legătură cu cultura adevărată. Sunt ferm convins că literatura este importantă, nu doar, sau nu în primul rând pentru că există argumente utilitariste în legătură cu actul lecturii, chiar dacă sunt adevărate: lectura este sănătoasă, îți dezvoltă creierul, te ajută să dormi, te face mai empatic, înveți lucruri despre alte vremuri și alte popoare etc. Din punctul meu de vedere, cultura, deci inclusiv literatura, ne face oameni, ne deosebește de cimpanezei. Cultura ne definește statutul de Homo sapiens din ultimele milenii. Îi compătimesc pe cei care nu citesc, pentru că sunt convins că duc o viață mai săracă decât cei care au prins gustul lecturii. În ciuda faptului că multe studii arată că obsesia tineretului cu rețelele sociale aduce în primul rând frustrări, supărări și plictiseli, lumea pierde foarte mult timp pe internet, în detrimentul lecturii. Sarcina cea mai importantă le revine, după părerea mea, părinților. Un copil care nu-i vede pe ai săi citind nu va deveni cititor.” (pag. 294)
Aventura lui Jan Willem Bos continuă și abia așteptăm să îi citim rândurile despre viitoarele călătorii turistice și literare!
