„Bucureștiul fanariot”, Volumul 3 – „Viață cotidiană, divertisment, cultură”, de Tudor Dinu
Editura Humanitas, Colecția Istorie, București, 2020
Nu citisem primele două volume ale lui Tudor Dinu din seria ”Bucureștiul fanariot”, dar pot spune cu hotărâre că acum sunt pe lista mea scurtă, pe lista cărților #must read. Profesor la Universitatea București, Tudor Dinu știe să cerceteze, să caute, să aprofundeze și să scrie istorie autentică, mai ales în privința domeniilor sale predilecte de cercetare, mai ales în privința acestui oraș monumental, greu de înțeles, greu de iubit și de cunoscut cum este București.
În cel de-al treilea volum al seriei sale apărută la Editura Humanitas, el se ocupă de mai multe subiecte importante, impozate și foarte interesante: hrana bucureștenilor, portul lor, distracția, comunitățile alogene și, mai ales, viața culturală a Bucureștilor. Am găsit, în cele peste 500 de pagini, o mulțime de informații, foarte detaliate și bine documentate, despre fiecare dintre aceste teme importante, pe care le-am privit prin prisma proprie. „Bucureștiul fanariot” este o carte pe care o răsfoiești din când în când, când te apropii de un domeniu sau altul, un volum necesar când vrei să afli anumite aspecte ale orașului tău de suflet.
Nu voi face o recenzie tipică, nu este aici locul, ci vă voi prezenta zece lucruri, zece informații mai puțin cunoscute pe care le-am descoperit în acest volum, din acea perioadă fanariotă, care a ținut aproximativ din 1711 până în 1821:
1. Hameiul nu era folosit la fabricarea berii
După ce fuseseră în prealabil opărite, frunzele de hamei erau folosite la prepararea sarmalelor, umplute cu un amestec de carne tocată, orez și ou. De asemenea, erau utilizate la prepararea unor mâncăruri de post, obținute prin fierberea împreună cu alte ingrediente, precum ceapă prăjită, stafide, scorțișoară, migdale etc. Tot frunzele de hamei erau ingredientele de bază pentru salate sau supe, în timp ce florile erau „întrebuințate la prepararea pâinii, pe care o ajutau să crească, făcând-o moale și ușor de mistuit”.
2. În București, se consumau brânzeturi de Câmpina 😀
În capitolul despre alimentele bucureștenilor, se discută despre brânzeturile preferate de aceștia, printre care cașul și cașcavalul de Câmpina. Astfel, cașul se iuțea deseori din pricina laptelui pre gras ori a cantității mari de sare sau de cheag adăugate. Totuși, cel preparat „în Gorj, la Câmpina ori la poalele muntelui Penteleu”, fie el proaspăt, fie sărat, fie „negru, afumat”, era gustos și se bucura de un bun renume. De asemenea, unii consumatori apreciau și cașcavalul (de câmp, de munte sau de Câmpina), căutat și pe piața turcească, ori mizitra preparată după o rețetă grecească.
3. La curțile boierești, toată lumea bea
În perioada fanariotă, berea abia apărea pe piața românească, așa că băutura cea mai dragă românilor era vinul. Grijulii, părinții se preocupau să-și deprindă copiii încă de la vârsta prunciei cu consumul acestuia – „Dau copiilor vin, rachiu, uneori când când sug”; „Mai toți copiii obișnuiesc a bea vin”.
4. Și atunci era „dictatură medicală” când erau epidemii 😀
Pe 9 decembrie 1798, în epidemie de ciumă, autoritățile porunceau textual: ”cârciumile să-și facă vânzarea vinului ori de a picioarele, viind cel ce va să bee, seu în vase să-i dee vinul, iar nu cu adunături de mese să primească pe mușterii”. Tot atunci, se interzicea ”să șadă muieri și fete” prin cârciumi sau să se facă ”adunări cu lăutari și tovărășii”.
În decembrie 1813, tot pe epidemie de ciumă, s-au închis total localurile, spunându-se: ”s-au pecetluit toate cârciumile i rachigiriile.”
5. Săculețul cu bani trebuia să fie la vedere
Pentru certificarea bunăstării unei persoane, punga cu bani trebuia afișată la vedere. Aceasta putea lua forma unui simplu săculeț din piele (crem, maro, albastru, gri), uneori cu decorațiuni geometrice, ori țesut din fir de bumbac, mătase, argint, aur și împodobit cu motive geometrice sau vegetale și, eventual, ciucuri, bumbi. Frecvente erau și pungile alcătuite din doi săculeți identici ori mai mult sau mai puțin diferiți uniți prin intermediul unui manșon, uneori țesute din fir, alteori lucrate din mărgele minuscule de sticlă multicoloră.
6. Transpunerea în limba română a matematicii este amuzantă
La Academia cu științe chiar în limba rumânească (1818-1821), după precedentele școli slavone sau grecești, s-a predat matematică tradusă prima dată în limba română. Unii termeni au rămas și acum în vigoare (romb, poligon, rază, diametru etc.), dar alteori Gheorghe Lazăr (cel care a tradus) a încercat să găsească echivalente românești cuvintelor și iată ce a ieșit:
„strâmbă (linie curbă), drept alergătoare (linie paralelă), drept căzătoare (linie perpendiculară), tăietoare (secantă), atengătoare (tangentă), unghi teșit (obtuz), pătrat lungăreț (dreptunghi), triunghi asemenea piciorat (isoscel), trunghi asemenea lăturat (echilateral), trup (corp geometric), con ciontat (trunchi de con), cătățime (dimensiunea, valoare), întregime (volum).”
7. Editorii de atunci erau mult mai umili în fața cititorilor
Tipografii din București aveau prin tradiție obligația sau recomandarea ca să-ți ceară scuze cititorilor pentru eventualele greșeli strecurate în opera lor. Iată ce spune Dimitrei Pandovici în ediția Cazaniilor lui Ilias Miniatis (1742):
”Dumneavoastră, pravoslavnici cititori, vă rugăm, unde veți afla în cartea aciasta niscare alunecături și greșăli, au din cuvinte, au din slove, au din greșala typografului, au din tălmăcitul eliniei pre limbă rumânească, nu huliți, nici nu puneți în ponos, nici nu blestămați că unul Dumnezeu iaste făr de greșeală, căci acum s-au tâlmăcit aciastă carte și acum întâi s-au dat în typariu. Și ori ce lucru care să dă întâi în typariu tot va să fie câte o alunecare. Ci ertați și îndreptați, ca și pe Dumneavoastră să vă iarte Dumnezeu și să vă îndrepteze către cereasca înpărăție, căriia părtași și noi rugăm să fiți. Amin”.
8. Nici bestseller-urile nu mai sunt ce-au fost
Suntem la 1800 și se citea mai multe cărți importante, dar împărțite între cei puțini cunoscători de carte, mai cu seamă din rândurile slujbașilor statului și ale boierimii. Dar și listele celor mai vândute cărți de atunci ne fac o imagine asupra epocii și asupra evoluției cărții pe tărâmurile noastre, mai cu seamă în Muntenia, respectiv București. Astfel, cea mai populară carte era Gramatica franceză a lui Partzoulas (399 de exemplare comandate), urmată de Evenimentele mari ale lui Adrien Richer (258 exemplare) și de Războiul Peloponesiac al lui Tucidide (256). Printre cele care se vindeau în peste 200 de exemplare, mai erau Istoria Daciei a lui Fotino (233), cea Romană a lui Eutropius (209), culegerea de muzică psaltică intitulată Noul Anastasimatar al lui Petros din Efes (213) și așa-numitul Manuscris de la Sf. Elena din 1818 (219), un text propagandistic atribuit lui Napoleon, aflat atunci în exil.
9. Antisemitismul era și pe atunci în floare
Secretarul domnesc François Recordon arăta, în deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, că în mediul rural evreii erau „pe bună dreptate” „socotți ca blestemați și urâți din datorie de către toți cei care nu erau de aceeași religie cu ei”, întrucât „strămoșii lor îl crucificaseră pe Mântuitorul nostru” Iisus Hristos. În același timp, în orașe (București, Craiovsa, Ploiești), aveau parte de un tratament și mai infamant, fiind supuși constant „maltratărilor și jignirilor populației”, care „își făcea o mândrie din a-i persecuta”. Ciudat este că singurii care îi apărau erau tocmai domnii fanarioți, care veneau dintr-o cultură mai dezvoltată (deși mult hulită de istoriografia noastră), cea otomană, unde religia mozaică deținea un statut superior celei creștine.
Totuși, evreii din Țara Românească erau supuși anumitor restricții vestimentare, „neavând voie să poarte haine decât de culoare neagră sau violetă, nici ghete galbene sau roșii, ci numai negre”. De asemenea, uneori li se interzicea să aibă în proprietate sau să închirieze imobile aflate în vecinătatea bisericilor sau mănăstirilor, sub pretextul că „vărsa murdalâcuri și se scurgea în curtea” acestora, odată ce „unele obiceiuri ale legii lor” pricinuiau necurățenie.
10. Dacă evreii erau respinși, religia islamică erau de-a dreptul „interzisă”
Chiar dacă oficial Țara Românească era sub suzeranitatea sultanului, musulmanii erau lipsiți nu doar de dreptul de a-și ridica propriile lăcașuri de cult, ci și de dreptul de a-și practica în public religia. Era o prevedere legală subînțeleasă, dar respectată cu mult mai multă rigoare decât dispozițiile exprese.
Industriașul și comerciantul Jean-Claude Flachat nota în 1746 că „a observat în București un lucru care i s-a părut foarte ciudat, (și anume) că, deși sultanul dispune după bunul său plac de acest principat, turcii nu au în el nicio moschee”. La fel, François Recordon scria că „neîndoios te va mira faptul că în această provincie tributară a Imperiului turc nu este nici un musulman care să-și practice în public religia.”
Închei aici selecția celor 10 lucruri inedite, interesante pe care am ales-o din acest volum (cu mențiunea că toate sunt detaliate și citate din paginile cărții), dar acesta este mult mai complex și trebuie citit în întregime, cu atenție. Un volum foarte bine documentat și interesant nu doar pentru istorici sau cercetători, dar și pentru cei care vor să aprofundeze anumite aspecte mai puțin cunoscute, dintr-o perioadă intensă și complicată a istoriei Țărilor Românie. Primele două ale seriei lui Tudor Dinu, pe care le-am ratat, sunt acum pe lista mea #mustread.
Puteți cumpăra cartea: Editura Humanitas/Libris.ro/Cartepedia.ro.
(Sursă fotografii: LibHumanitas.ro)
