”Lumea ca literatură. Amintiri”, de Ioan Groșan
Editura Polirom, Colecția „Ego-grafii”, Iași, 2014, 180 p.
Volumul este o imagine a rubricii ținute pe agentiadecarte.ro în ultima vreme, cu amintiri de boemă literară și artistică ale autorului celor O sută de ani de zile la Porțile Orientului; trăite sau doar auzite și iar povestite, întâmplările oscilează între anii 1960 și prezent, cu popasuri în vremea studenției, în vremurile tulburi postrevoluționare sau în prezentul evacuărilor Muzeului Literaturii.
Trăite, cele mai multe întâmplări sunt din zona nemuritoare a erosului, relatate cu privirea blândă a maramureșanului Ioan Groșan. Se creează personaje și situații filmice, din universul cinematografic: lumea veselă de la Cannes 1992, unde a fost în calitate de „jeune acteur” (explică pe larg ce însemna asta) în Balanța lui Pintilie. Stilul sec, lapidar, amplifică ecoul în mintea cititorului-spectator: farfuria care se desface în două când e tăiat biftecul cu cuțitul (!), a șaptea farfurie de supă pe care o cere un amic la logodna-i, cu scopul de a fugi cât mai repede de viitoarele pirostrii. Astfel, lumea înseamnă este eros și… mâncare, lumea este farsă goliardică. Membru, alături de Radu G. Țeposu (Țepi), George Țâra, Lucian Perța și de alții, al cercului Ars Amatoria, al inventivității verbale în stil absurd, Groșan relatează lumea din jurul unui grup prea puțin studiat de istoriile literare, grup ce s-a intersectat (dacă nu cumva chiar l-a generat) cu Divertisul de la finele anilor 1980 și începutul anilor 1990. Doar un „Poem științific: Cauza râului. Curge râu’-ncet, încetinel / din cauza diferenței de nivel”.
Auzite de la alții și iar povestite este povestea Măslinele lui Alexandru Vlad, un text semnat de fapt de autorul vieții de azi la țară, intelectualul aparent hirsut Alexandru Vlad, ce avea nevoie de sâmburi de măsline, înainte de 1990, pentru un tratament cam naturist și nu găsește decât propunerea unui fost coleg de facultate: îi dă el sâmburii de la măslinele pe care le consuma în familie.
Nu lipsește o tandră evocare a armatei, locul unde, în opinia lui Groșan, o generație s-a născut, pentru că ar fi învățat să fie mai solidari; din păcate (sau din fericire?), autorul evită cu grație importanta discuție, în contextul lumii noastre, despre angajamentul cu Securitatea, semnat, se pare, chiar în vremea stagiului militar, un angajament reluat chiar în 1989, după alte surse (cum ar fi Nicolae Manolescu), negate însă de autor și câțiva amici.
Boema de altădată a apus irevocabil, iar semnul desființării Muzeului Literaturii și mai ales a terasei sale („La Distruși”) nu provoacă decât nostalgie; este și laitmotivul ultimului capitol, evocare a chipurilor terasei, a glumelor și dorinței de a opri, pentru o vreme, clipa. Nu lipsește metafora ființei discrete, o călătoare oarecare (să fie Inspirația?), ce îi însoțește pe scriitorii de la Terasa Muzeului Literaturii vreme de cîteva sezoane, cea comparată de povestitor cu un… ficus, care nu spune nimic, niciodată, cu excepția unei întrebări ce stupefiază asistența și pentru care nu primește nici un răspuns: „Nu vă supărați, de ce origine este poporul ilir?”
În volumul acesta Groșan descrie de fapt o lume idilică, a aventurilor de studenție și a boemei dintotdeauna, o lume unde se râdea și se petrecea, clară antiteză a discordiei prezente, în miezul căreia stau infernalele dosare ale Securității.
