Perioada pandemiei pe care o traversăm cu toții a adus cu sine nenumărate schimbări în modul de viață al fiecăruia, în modul în care gândim, în care acționăm, în care relaționăm și în care ne ducem viața de zi cu zi. Am fost forțați de această nefastă conjunctură socio-medicală să ne schimbăm rutinele zilnice și să ne dăm peste cap chiar alegerile culturale pe care le-am fi făcut în condiții normale. Și că tot veni vorba de cultura, da – și aceasta a trebuit să-și schimbe coordonatele cu care era obișnuită, pentru a putea face față noilor provocări. Muzeele și-au deschis porțile virtuale, pentru ca cei care au fost sechestrați în case de virusul nepăsător să poată să se bucure în continuare de ceea ce ar fi putut vedea pe viu. Spun pe viu pentru că arta și cultura sunt cam moarte din punct de vedere emoțional în mediul online. Chiar și așa, trebuie să acceptăm situațiunea prezentă și să nu avem foarte mari pretenții, să fim indulgenți cu toate instituțiile culturale care ne oferă posibilitatea să mai uităm de drama prin care trecem.
Asemenea teatrelor din străinătate, și cele din România s-au văzut forțate să-și închidă porțile reale și să și le deschidă pe cele virtuale. Majoritatea au făcut-o într-un mod mai mult decât decent și onorabil. Și astăzi vreau să amintesc cititorilor și publicul spectator de cinci spectacole din teatrul românesc care au făcut cinste mediului artistic online. Atenție, acesta nu este neapărat un top obișnuit – spectacolele nu pot fi puse în ordine, căci fiecare are valoarea sa incontestabilă și de sine stătătoare. Luați totul ca atare!
1. Mamouret, de Jean Sarment – producție a Teatrului Bulandra, regia: Dinu Cernescu
Unul din cele mai dragi spectacole mie a fost, este și va rămâne Mamouret, o comedie deloc bulevardieră din repertoriul teatral francez. Montarea pe care am cunoscut-o îndeaproape și pe care am iubit-o, revăzând-o live de cel puțin 15 ori, a fost cea de la Sala „Liviu Ciulei” a Teatrului Bulandra din București. Regia, semnată de maestrul Dinu Cernescu, s-a axat cu delicatețe și discreție pe jocul actorilor și nu pe cine știe ce artificii vizuale și filosofice. Nici nu se putea altfel, când textul este de o simplitate și de o naturalețe încântătoare. Și nu se putea nici pentru că distribuția excepțională o avea în fruntea sa pe decana scenei românești, Tamara Buciuceanu-Botez, care a făcut unul din cele mai mari roluri din cariera sa și care va rămâne încrustat în panoplia istoriei teatrale românești contemporane. Naturalețea textului de care am amintit deja s-a potrivit de minune cu cea interpretativă a actriței principale. Mai mult, ceilalți actori s-au ridicat la nivelul cerut atât de rolul titular, cât și de regizor. Teodor Danetti, Manuela Ciucur, Ion Cocieru, Mihai Verbițchi, Alexandra Murăruș, Ilinca Manolache, Șerban Pavlu, Ana Ioana Macaria, Marius Chivu, Gigi Ifrim, Daniela Nane, Domnița Constantiniu, Dumitru Anghel, Andrei Runcanu, Silviu Geamănu, Marian Simion, Dragoș Silivestru – toți aceștia au dat dovadă de dezinvoltură, rafinament, făcând proba talentului lor. Și toate acestea în cadrul simplu, dar eficient al scenografiei create exemplar de maestrul Mihai Mădescu. Nu în ultimul rând, trebuie felicitat Teatrul Bulandra pentru calitatea bună spre foarte bună a înregistrării.
2. …escu, de Tudor Mușatescu, producție a Teatrului de Comedie din București, regia: Alexandru Dabija
Un alt mare spectacol de care ne-am putut bucura în ultimele două luni a fost …escu, de Tudor Mușatescu, una din marile realizări ale teatrului interbelic. Deși nu se află la același nivel de valoare artistică cu predecesoarea ei, Titanic Vals, …escu este totuși o comedie de moravuri foarte bine construită, cu personaje complexe, având un puternic ecou actual. Cine nu recunoaște în figura lui Decebal Necșulescu nenumărați politicieni corupți de azi?! Cine nu poate fi de acord că personaje ca Nina Damian, Amelie Necșulescu sau Miza general Stamatescu nu ne înconjoară azi, cu lipsa lor de coloană vertebrală și cu parvenitismul socio-politic exacerbat?! Iar dacă ne amintim și de faptul că spectacolul Teatrului de Comedie a fost regizat de Alexandru Dabija – cu flerul lui inegalabil pentru comicul ironic, pentru satira acidă și pentru aducerea în contemporaneitate în timp ce se păstrează farmecul clasic al textului – nu putem decât să admitem ca ne aflăm în fața unui regal spectacular. Deși mi-aș fi dorit să beneficiem de interpretarea de neuitat a lui Ion Lucian în rolul lui Iorgu Langada, nu pot spune decât că am fost, totuși, foarte fericit să revăd câțiva din cei mai îndrăgiți și talentați actori ai Teatrului din Centrul Vechi: Vladimir Găitan în rolul lui Decebal Necșulescu (unul din marile sale creații teatrale), Mihaela Teleoacă și Delia Nartea (în Amelie Necșulescu, respectiv Nina Damian – două doamne, cu adevărat, ale scenei românești, care aici construiesc două personaje atât de antagonice și, totuși, atât de asemănătoare în defectele lor), excelenta Gabriela Popescu (care realizează, ca de fiecare dată, o dantelă de rol, asezonat din plin cu un fin umor elegant), Ion Chelaru interpretându-l cu prestanță și rafinament pe bătrânul boier Iorgu Langada, simpaticii Eugen Racoți și Marius Florea Vizante (în rolurile generalului Stamatescu, respectiv Bebe Damian, soții aflați sub papucul nevestelor autoritare), foarte tânărul (pe atunci) Dan Rădulescu dând viață lui Platon Stamatescu (un domn Goe la maturitate), Candid Stoica (deloc candid și placid în rolul ingratului frate mai mare, Traian Necșulescu), Mihaela Măcelaru (Mitzi), Marius Drogeanu (Comisarul), Fane (Șerban Georgevici) și Pișlică (George Grigore). Din nou, felicitări echipei de producție, care a pus la dispoziție o înregistrare video exemplară.
3. Fluturii sunt liberi, de Leonard Gershe, producție a Studioului Cassandra al UNATC „I.L. Caragiale” din București, regia: Diana Iliescu
Pentru cei mai nostalgici dintre noi, UNATC „I.L. Caragiale” din București a oferi o adevărată călătorie în timp, cu spectacolul Fluturii sunt liberi. Unul din cele mai cunoscute și jucate titluri ale dramaturgiei contemporane americane, piesa lui Gershe se află la acea graniță delicată dintre comedie și dramă. Poveste nemuritoare a adolescentului orb Don (interpretat cu măiestrie de pe-atunci studentul și foarte talentatul Vlad Logigan), îndrăgostit nebunește de vecina sa hippioată, Jill (rolul cu care Andreea Samson mi-a intrat la suflet, datorită candorii, dar și frumoasei sălbăticii și nebunii pe care le-a investit în creionarea acestui personaj), condus mereu de ordinele tiranicei sale mame, doamna Baker (unul din cele mai bune roluri ale Andreei Grămoșteanu care încă de atunci m-a convins că va fi una din cele mai mari actrițe românce, îmbinând de minune drama și comedie cu o foarte mare ușurință). Radu Iacoban, de asemenea a creat un rol memorabil, cu tușe comice de mare finețe. Așadar, am avut parte de un regal actoricesc și, deși tehnica de filmare din acea perioadă lasă mult de dorit, nu pot decât să mă bucur că am avut ocazia de a revedea unul din spectacolele mele de suflet care au fost și unul din cele mai căutate spectacole din București în acea perioadă.
4. Însemnările unui necunoscut, după Feodor Dostoievski, producție a Teatrului Bulandra, regia: Ion Cojar și Alexandru Darie
Poate nu întâmplătoare a fost transmisiunea unuia din cele mai emoționante, de impact și grele (pentru actori) spectacole din ultimii 30 de ani. Cântecul de lebădă al lui Ion Cojar (cel care și-a dorit și a și început să lucreze la acest spectacol), dus mai departe de Alexandru (Ducu) Darie pe scena sălii „Toma Caragiu” a Teatrului Bulandra a fost această dramatizare după romanul lui Dostoievski, Satul Stepancikovo și locuitorii săi, dramatizată de marele regizor și pedagog și la care lucrase între 2007 și 2009. O distribuție cu adevărat stelară, în frunte cu Virgil Ogășanu și Mihai Constantin, acești Tartuffe și Orgon în varianta rusească. Alături de cei doi, i-am putut aplauda virtual (amintindu-mi de aplauzele reale) în acest monumental spectacol de peste patru ore pe Tamara Buciuceanu-Botez (în Generăleasă), Manuela Ciucur, Alexandru Potocean, Ana Ioana Macaria, Marian Râlea, Ion Besoiu, Gigi Ifrim, Petre Lupu, Mirela Gorea, Andrei Runcanu, Bogdana Darie, Ilinca Manolache, Lucian Ifrim, Antoaneta Cojocaru, Matei Constantin. Împreună cu o asemenea distribuție numeroasă și plină de talent nu putea să se afle decât un ansamblu muzical cu la fel de multă prestanță, și anume grupul coral Accoustic, condus de maestrul Daniel Jinga. Deși impactul emoțional nu a fost la fel de puternic precum cel din sală, live, totuși întâlnirea cu acest text atât de complex, cu un spectacol de dimensiuni uriașe, asemeni scrierilor literaturii ruse, nu are cum să nu te marcheze, chiar și din fața unui ecran. Desigur, aș fi dorit să fi fost surprinsă pe camere și partea introductivă, din foayer-ul teatrului, parte care făcea trecerea dintre realitatea noastră și cea a personajelor. Chiar și așa, cred că trebuie să fim recunoscători pentru oportunitatea de a revedea o asemenea capodoperă rară.
5. Oedipe, de George Enescu, producție a Operei Naționale din București, regia: Valentina Carrasco
Închei acest fals top cu un spectacol de operă românesc – montarea Valentinei Carrasco cu Oedipe, la Opera Națională din București. O montare cel puțin non-conformistă, dar deloc deranjantă – nici din punct de vedere vizual, nici spectacologic, nici filosofic. Căci regizoarea spaniolă păstrează toate datele principale ale creației enesciene inspirate de marile tragedii antice grecești. Ceea ce face Carrasco este doar să aducă mai aproape de sufletul și înțelegerea publicului contemporan o poveste ce altfel ar putea părea exagerată în ziua de astăzi. În ciuda faptului că înregistrările video al operei bucureștene nu se ridică nicidecum la calitatea celor de la marile opere europene și de peste ocean, Oedipe-ul acesta a fost, totuși, o bucurie. Bucuria de a ne reîntâlni cu cel mai bun interpret al rolului titular din ultimii 30 de ani – Ștefan Ignat. Este, poate, unul din cele mai des interpretate roluri ale sale. Și unul din cele mai de succes, căci după atâta timp a pătruns în cele mai ascunse colțuri ale psihologiei acestui personaj atât de complex și complicat, mai ales pentru un protagonist al teatrului liric (unde, de ce să nu recunoaștem, suntem obișnuiți cu povești mult mai superficiale decât în teatru și unde un Oedipe, o Medeea, un Hamlet ori un Macbeth pot face notă discordantă). Rafinamentul cu care face fiecare gest pe scenă, modul în care emite sunetul pentru a da naștere unor anumite emoții, statura impunătoare – toate acestea fac din Ștefan Ignat interpretul ideal (pentru mine, cel puțin) al rolului scris de Enescu cu pasiunea pe care știm că a pus-o. Alături de el, au evoluat exemplar Crina Zancu (o frumoasă și inocentă Antigona), Adina Secobeanu (un strălucitor debut în ingratul rol al nefericitei mame, Iocasta), Sorana Negrea (de departe, una din cele mai bune interprete ale Sfinxului pe care mi-a fost dat să le ascult și văd), Antonela Bârnat (duioasă interpretare a mamei adoptive, Meropa), Horia Sandu (cutremurător, ca de obicei, în rolul lui Tiresias, ghicitorul orb), Dan Indricău (Creon), Liviu Indricău (Păstorul), Ștefan Schuller (Marele Preot), Florin Simionca (Phorbas), Ion Dimieru (Străjerul), Vicențiu Țăranu (Tezeu), Lucian Corchiș (Laios), Zoica Șohterus (O femeie tebană). Iată, așadar, tabloul unui spectacol de operă memorabil, într-o scenografie cel puțin uimitoare și oarecum atemporală, creată de Blanca Aňón. Dacă, totuși, s-ar investi mai mult în aparatura de filmare și dacă s-ar lua în considerare transmiterea în HD a spectacolelor și în afara perioadelor de carantină, ar fi un major punct în plus pentru opera bucureșteană și o oportunitate pentru cei care nu au posibilitatea să ajungă în capitală să se bucure de spectacolele instituției.
În rest, numai de bine!
(Surse foto: www.zilesinopti.ro, www.comedie.ro, www.bulandra.ro, www.teatral.ro, www.ideoideis.ro)
