Motto: „Cartea este un recipient în care se odihnește timpul.” (Emillio Lledo)
2022 a venit cu multe cărți care au cerut atenție și lectură cu prioritate. Deși am încercat să țin pasul cu volumul de carte tradusă, au existat destule care se mai află pe lista de cumpături sau de citit. Au fost însă și texte pe care le-am parcurs pe nerăsuflate, care merită o atenție deosebită și câteva cuvinte în plus față de celelalte. Desigur că topul va fi nedrept, am refăcut atât ordinea, cât și lista de mai mai multe ori, însă trebuia să existe un final. Deschis ce-i drept, voi reveni curând cu câteva completări. Iată însă ce vă propun deocamdată.
1. „Infinitul într-o trestie”, de Irene Vallejo
Editura Pandora M, Anansi Mentor, București, 2022
Traducere: Silvia-Alexandra Ștefan
Infinitul într-o trestie a fost traducerea pe care am așteptat-o cu cea mai mare nerăbdare anul trecut. Destul de probabil că s-a întâmplat cu toți iubitorii de carte și de cărți despre cărți. Foarte puțin a lipsit ca Irene Vallejo să nu îl detroneze pe Alberto Manguel în topul preferințelor personale legate de cei care au scris cu pasiune despre cărți și fascinația aceasta care le-a dominat viețile. Vallejo insistă pe începuturi. Deschide multe alte piste istorice și culturale, astfel încât stimulează apetitul cititorului intens încă de la primele pagini. Modul în care s-au modificat relațiile scriitorilor cu cărțile, diferențele de receptare, traseele istorice, incursiuni în stiluri și genuri diferite de texte, iată doar o parte dintre elementele care fac din acest volum un musai de citit. Am întrerupt de multe ori lectura, chinuindu-mă ba cu dorința de a o prelungi, ba cu cea de a vedea cât de curând posibil pe ce tărâmuri mă va purta aceasta nouă incursiune în istoria fascinantă a cărții. O lectură înspăimântător de frumoasă; pe de o parte am simțit nevoia să devorez paginile, pe de alta să păstrez magia. Să stai ascuns și fascinat în spatele unor pagini, redus la tăcere și nemișcare. Iată una dintre superputerile scriitorilor!
”Pasiunea colecționarului de cărți se aseamănă cu cea a călătorului. Orice bibliotecă este o călătorie, orice carte – un pașaport fără termen de valabilitate.”
”Biblioteca: viziuna în care protejăm tot ce ne temem că am putea uita. Memoria lumii. Un dig împotriva valului devastator al timpului.”
”Cititul construiește o comunicare intimă, o singurătate sonoră.”
2. „Când nu mai înțelegem lumea”, de Benjamin Labatut
Editura Pandora M, Anansi contemporan, București, 2022
Traducere: Marin Mălaicu-Hondrari
„Oricât am scurta fundamentele, mereu va exista ceva care va rămâne, încețoșat, nedefinit și incert, ca și cum realitatea ne-ar lăsa să vedem lumea cu cea mai mare claritate, dar numai cu un ochi, niciodată cu amândoi deodată.”
Când nu mai înțelegem lumea a fost pentru mine una dintre cele mai frumoase surprize editoriale ale anului trecut. Încercarea de a sonda mobilurile și legăturile dintre cunoaștere și distrugere culminează cu acest volum în care stilul limpede și argumentarea sunt punctele forte. Cartea scriitorului cilian care a debutat în 2009 cu volumul de proză scurtă La Antártica empieza aquí, și care a câștigat numeroase premii în Mexic și în Chile, este poate unul dintre exemplele cele mai edificatoare cand vine vorba de textele bune care nu țin cont de granițele de gen. Poveștile de aici, mix de strălucire și nebunie, erori, ciudățenii, până la delir metafizic, pun într-o lumină sumbră personaje cheie din istoria omenirii, care, sub aparenta rezolvare a unor probleme insolubile până atunci, fie și-au ascuns sau distrus propriile lucrări și s-au retras într-o tăcere aproape mistică, fie au contribuit la distrugeri masive pe mai multe planuri. Cititorul, fascinat de rezultate absurde și paradoxale, este atras în subsolurile lumii științifice și are parte de veritabile demonstrații, fie că este vorba despre înțelegerea lumii cuantice, mecanica matricială a lui Heisenberg și ecuația de undă a lui Erwin Schrödinger, eforturi care au pus bazele atât pentru Hiroshima, cât și pentru internet, sau personalități preum Fritz Haber, Alexander Grothendieck, Niels Bohr, ale căror descoperiri geniale fie au influențat definitiv viața în bine, fie au dat naștere, fără intenția autorilor, unor suferințe inimaginabile.
3. „Ultimul interviu”, de Eshkol Nevo
Editura Humanitas Fiction, București, 2022
Traducere: Marlena Braester
Anunțul că Humanitas Fiction va publica un nou volum semnat Eshkol Nevo m-a luat complet prin surprindere. Nu-mi amintesc din ce motive, dar nu auzisem nimic legat de acesta până la postarea editorilor români. Construit pe direcții diferite și niveluri supraetajate, romanul scriitorului israelian are o structură cu totul și cu totul specială. Cei care sunt familiarizați cu textele și biografia lui, paginile curg într-un mod și mai suprinzător, căci sunt tentați la tot pasul să facă legături, să găsească conexiuni chiar acolo unde nu există de fapt. Vestea că autorul va veni la FILIT 2022 mi-a adus o bucurie și mare, căci speram să lămuresc în cadrul unui interviu live măcar o parte din frământările pe care mi le-a produs. Nu s-a mai întâmplat însă.
”E minunat că într-o carte cu atât de multe voci ați lăsat loc și tăcerii.”
Firele subțiri care despart realitatea de ficțiune, problemele legate de scris, viața personală cu întregul angrenajul de probleme, prietenia, căsnicia, camerele mentale secrete în care ne refugiem atunci când simțim că suntem copleșiți sunt doar câteva dintre elementele pentru care am ales acest volum. Faptul că suntem vulnerabili și că nu trebuie să ascundem asta, faptul că scriitorii apelează la furturi din viețile apropiaților pentru a le plasa în volumele lor, realitatea ca sursă de ficțiune, toate dozate aproape perfect în ceea ce pare o colecție de interviuri vin să sprijine ideea că Eshkol Nevo rămâne un scriitor cu prim rang, care încă își mai poate uimi și încânta cititorii. Romanul a fost finalist al National Jewish Book Award, nominalizat în Italia la Premio Lattes Grinzane și în Franța la Prix Femina etranger.
”Sunt complet pierdut, spune. A fost o poveste pe care mi-am povestit-o despre viața mea și iată că nu era adevărată. Și nu am nici o fucking idee încotro să o iau.”
4. „Mă gândesc să-i pun capăt”, de Iain Reid
Editura Curtea Veche, București, 2022
Traducere: Andreea Florescu
Un thriller psihologic surprinzător despre cea mai complicată dintre relațiile pe care le putem avea: cea cu noi înșine. Așa suna una dintre descrierile acestei cărți. Pentru că thrillerele nu sunt chiar preferatele, mă gândeam deja să mă îndepărtez de carte. Totuși, am decis să o răsfoiesc, pentru că titlul mă intriga, știam câte ceva și despre autor și pentru că îmi place să arunc o privire în cărțile care ajung în mâinile mele înainte de raftul librăriei. Și a fost o decizie inspirată.
”Fiecare amintire este diferită de fiecare dată când o evoci.”
Întâmplarea face că în acea perioada rula și pe Netflix, așa că am decis să plonjez în ambele. Și adevărul este că a fost o idee excelentă. Fiecare reușește să recupereze ceea ce cealaltă pare că nu poate. Nici pe departe thriller, cinematic seamănă cu o peliculă regizată de David Lynch, cu accente diferite însă, dacă avem în vedere umorul sau scenele aproape suprarealiste, sau tendința de a suspenda gravitația, mișcarea, gândirea până la urmă, ca într-o peliculă de-a lui Apichatpong Weerasethakul. Cartea e însă structurată diferit. Plasează acțiunea în zone și timpuri diferite, cu multiple zone de introspecție, solicită atenția mai mult decât filmul, care decodează parțial anumite aspecte. Textul insistă pe întrebări, pe nesiguranță, pe însingurare. Un drum de tara interminabil, labirintic, nefast. Un monolog plin de angoase și de întrebări existențiale, acestea sunt elemente comune filmului și cărții, alegerile imposibile și fuga. Identitatea însă nu, ai senzația stranie că se modifică în permanență, până în punctul în care nu mai știi cine este cine, unde merge sau dacă merge în realitate. Nu e oare totul închipuit? Care este timpul acțiunii? Acum, atunci, cândva? Avem 24 de ore, teoretic. Atât filmul, cât și cartea, vin însă cu o sumedenie de provocări bizare; care mie mi-au plăcut, m-au bulversat și m-au încântat.
”Ne deranjează limitele astea și nevoile. limitele și fragilitatea umană. nu poți fi foar singur. Totul este eteric și greoi deopotrivă. Atâtea lucruri de care să depinzi. Atâtea cerințe.
Ce înseamnă o zi? O noapte? Mereu avem posibilitatea de a alege. În fiecare zi. Cu toții o avem. Atâta vreme cât trăim, trebuie să facem cu toții o alegere. Toți cei pe care îi întâlnim de-a lungul vieții au aceeași alegere de făcut iar și iar. Putem să încercăm să o ignorăm, dar fiecare dintre noi rămâne cu câte o întrebare.”
5. „Lumea în flăcări”, de Siri Hustvedt
Editura Polirom, Iași, 2022
Traducere: Veronica D. Niculescu
Sunt fascinată de câțiva ani de universul creat în texte de Siri Hustvedt și de analizele pe care le face în eseurile sale. Nominalizat la Man Booker Prize, Lumea în flăcări nu vine neapărat cu o temă nouă, ci cu o abordare diferită. Atât din punct de vedere stilistic, cât și ca analiză și desfășurare a temei, temelor. Romanul are în centru povestea artistei Harriet „Harry” Burden, care, după ce ani întregi este ignorată de criticii şi colecţionarii de artă, provoacă un adevărat scandal pe scena artistică newyorkeză atunci când convinge trei tineri artişti bărbaţi să-i lanseze creaţiile sub propria lor semnătură, cu titlu de experiment. Până aici poate că nimic nu pare deosebit. Romanul însă continuă sub forma unui puzzle, o colecție de texte diverse: jurnalele, recenzii, portrete ale artistei realizate de familie şi prieteni, oglinzi ale personalității acesteia, iar textul este îmbogățit permanent cu noi perspective. Adevărul începe să se piardă, nu mai reușim să conciliem opiniile. De la analiza actului creației, la probleme de identitate, prejudecăți de gen și feminism, până la personajele complexe pe care le creează, care suferă în anumite pagini și debordează de energie în altele, Siri Hustvedt aproape obligă cititorul să stea cu creionul în mână uneori, pentru a delimita planurile și a înțelege arhitectura complexă a unuia dintre cele mai bune volume din colecția Biblioteca Polirom publicate anul trecut. O lectură solicitată, care însă vine cu recompense pe măsură pentru cei care îi acordă timpul și atenția necesare.
”De fapt, era foarte decisă să înțeleagă psihologia credințelor și iluziilor, care, să fim sinceri, sunt adesea unul și același lucru. Cum ajung să pună pe populații întregi idei aberante, chiar imposibile?
Dar nimeni nu poate dovedi că o operă de artă este superioară alteia sau că piața artei funcționează mai cu seamă pe baza unor idei atât de mărginite.”
(Sursă fotografii: cartepedia.ro, libris.ro, theguardian.com)
