„Oamenii au fost dintotdeauna creatori de mituri“, iar acestea ne-au ajutat să conferim un sens lumii. Mintea omenească nu a încetat să creeze povești, cea mai veche formă a creației umane, și pentru săptămâna aceasta am ales treci cărți care ne demonstrează că încă avem nevoie de arta străveche a miturilor, de monștri fabuloși, înspăimântători și extraordinari, poveștile unora dintre ei fiind extrem de actuale prin prisma experiențelor prin care trec și grație maeștrilor creatori, profeți, înțelepți, filosofi sau plăsmuitori de povești.
1. „O scurtă istorie a mitului”, de Karen Armstrong
Editura Nemira, Colecția Orion, București, 2022
Traducere: Mirella Acsente
Istoria modului în care miturile i-au creat pe oameni și, desigur, și invers, modul în care au evoluat și de ce avem încă nevoie de ele, despre asta vorbește volumul lui Karen Armstrong, structurat în șapte părți plus un aparat bibliografic generos. O călătorie imaginară care pornește de la mormintele oamenilor de Neanderthal și ajunge până în mijlocul problematicilor puse de romanul contemporan, o istorie a poveștilor și credințelor noastre, expusă cât de poate de scurt și obiectiv, evidențiind legături străvechi.
Cartea ne poartă din perioada paleolitică și miturile vânătorilor, până la „marea transformare occidentală” din ultimii cinci sute de ani și la discreditarea mitului de către știință. Istoria mitului este și o istorie a umanității, a poveștilor și credințelor noastre. A o nega înseamnă să anulăm secole de povești și multe perspective comparative, laolaltă cu evoluția problematicilor în literatura de gen, o renunțare la etosul civilizației. De la primii oameni din peșteri, până la maeștrii trasei și ai extazului, care întruchipau o vitalitate miraculoasă, refuzată muritorilor de rând, și ulterior la dezintegrarea spirituală a culturii occidentale, acest periplu interesant ne face să ne întrebăm dacă nu cumva rădăcinile creatoare au fost extirpate de modernitate și tehnologie.
„Un mit nu este o poveste care poate fi spusă într-o împrejurare profană sau obișnuită. Pentru că împărtășește cunoștințe sacre, el este întotdeauna povestit într-un decor ritual care îl deosebește de experiența profană comună și poate fi înțeles doar în contextul solemn al transformării spirituale și psihologice.”
Una dintre tezele autoarei este aceea că „mitologia a fost creată pentru a ne ajuta să facem față condiției umane nesigure.” și pentru că toți vrem să știm încotro ne îndreptăm, imaginăm povești atât pentru experiențele din viața aceasta, cât și pentru cele postume. vrem să credem că ființele umane și lumea materială sunt mai mult decât se vede, însă mitologia nu este niciodată obiectivă, ci imaginație, posibilitate. Să fi căzut oare în capcana unui magician rătăcit, care a dezlănțuit puteri pe care nu le poate controla și care în final îi vor distruge lumea? sau avem de-a face cu o nouă paradigmă, pe care încă nu am explorat-o îndeajuns, care nu suprimă mythos-ul, ci îi oferă noi valențe?
2. „Monștri fabuloși”, de Alberto Manguel
Editura Nemira, Colecția Orion, București, 2023
Traducere: Oana Ionașcu
În stilul care îi este caracteristic, fermecător și erudit, Alberto Manguel scrie cu multă căldură despre personajele care l-au fermecat de-a lungul timpului, printre care Robinson Crusoe, Sang Jin, Casaubon, Jim din Huckleberry Finn, căpitanul Nemo, Iona și monstrul lui Frankenstein. Viața pe planeta noastră începe cu monștri. Cuvântul monstru provine din verbul monere, a avertiza, iar astfel monstrul apare lucrul neașteptat, care poate fi văzut sau întîlnit rar. la un moment dat, toți ne imaginăm o viață extrem de diferită de cea pe care o ducem.
Cartea oferă cititorilor șansa de a-și explora propriile relații cu acești „monștri“ nemuritori și de a reflecta asupra înțelepciunii pe care ne-au ajutat s-o dobândim trecând prin secole de literatură. Desenele fanteziste ale autorului întregesc experiența lecturii eseurilor.
„Astăzi credem în monștri, dar nu vrem să ne simțim răspunzători pentru ei. Pentru noi, existența unui monstru ca Himera nu mai este o chestiune de adevăr, de a refuza să recunoaște că suntem capabili, fiecare dintre noi, de cele mai admirabile fapte și de cele mai abjecte crime.”
Alberto Manguel ne încurajează să ne stabilim propriile relații literare cu fiecare personaj în parte și să încercăm să găsim un sens chiar și în cele mai absurde situații, căci lumea noastră sugerează că are un înțeles, având calitatea unui koan zen sau a unui paradox grecesc, a ceva plin de înțeles și totodată inexplicabil. Printre eseurile care mi-au plăcut cel mai mult se numără cel despre Himera, cel despre Căpitanul Nemo, cel despre Quasimodo, hipogriful și faust. cartea conține și o lista valoroasă de referințe bibliografice pentru fiecare eseu în parte și o listă generală. Într-un anumit sens, cartea este, cum de altfel mărturisește însuși Manguel, un mod a construi propria biografie, populată cu lecturi, carte formează harta imaginară a fiecăruia. experiențele acestor lumi fabuloase, înglobate în propriile noastre identități schimbătoare.
„Fragmentele rimate care alcătuiesc cele patruzeci de cânturi lungi ale poemului (Orlando Furioso), care îl conduc pe cititor de pe culmi înalte până în văi adânci, de la castele până la mări, de la pământ până la lună și înapoi, nu par niciodată accidentale. O logică poetică sălbatică guvernează aventurile, o logică fidelă furiei nebunești a eroului său. Emblematic în acest sens este chiar hipogriful, o imposibilitate născută dintr-o imposibilitate, la fel de rezonabilă ca un vis dintr-un vis.”
3. „Mythos, Miturile Greciei repovestite”, de Stephen Fry
Editura Trei, București, 2019
Traducere: Luminița Gavrilă
Miturile Greciei antice au fost povestite în proză contemporană aproape de fiecare generație. În Mythos, Stephen Fry a povestit o selecție a acestora într-o proză captivantă, iar cei care care apreciază personalitatea lui Fry și umorul său caracteristic vor fi cu siguranță încântați de acest volum, mai ales că subtitlul său „Miturile Greciei repovestite” este înșelător, fiind vorba doar despre o selecție. dere. De fapt, el a selectat un grup destul de restrâns de povești. Cartea începe cu cosmogonia sau crearea universului, iar apoi continuă cu Titanii, zeii Olimpului, nimfele și ceilalți zeii mai mici. Volumul constituie o privire originală și generală asupra modului în care personajele literare pot transcende cărțile lor pentru a ne ghida viețile.
Mythos este amuzantă și spumoasă, iar poveștile sunt adaptate și narate într-un limbaj colocvial contemporan. Stephen Fry povestește miturile grecești aproape ca pe o istorie, cu epoci diferite, subliniind că miturile grecești nu se potrivesc întotdeauna împreună cronologic, dar în povestirea sa, se pare că se succed și împreună formează un mit al originii și o viziune coerentă asupra lumii, iar fiecare capitol adoptă diferite accente și voci; miturile par să fie plasate uneori chiar în nordul Londrei. Cartea nu este scrisă doar ca o colecție de povestiri fictive, Fry reușind să adapteze poveștile și să includă comentarii și note de subsol (numeroase!) cu informații conexe.
„Acum, Cronos nu era chiar un tânăr emo, vulnerabil și trist, așa cum poate am dedus din descrierile Rheei și ale lui Tartar, căci el era cel mai puternic, dintr-o rasă inimaginabil de puternică. era de o frumusețe întunecată, fără îndoială, și, da era foarte supărat. De-ar fi trebuit cronos să ia pe cineva exemplu, probabil s-ar fi identificat cu Hamlet în momentele lui de maximă introspecție sau cu Jacques în cea mai morbidă stare în care s-ar putea complace Konstantin din Pescărușul, cu un strop de Morrissey. Însă mai avea și ceva din Macbeth, plus ceva mai mult din Hannibal Lecter – așa cum vom vedea.”
(Sursă fotografii: libris.ro)
