2020 a fost un an cinematografic foarte diferit de orice alt an dinaintea lui și sper că și diferit de anii viitori. De la mijlocul lui martie sălile cinematografelor și ale cinematecilor s-au închis, și vizionările s-au mutat în salonul apartamentului nostru, sau chiar pe laptopul de pe masa mea de lucru. Multe premiere au fost amânate. Cam toată lumea (cu excepția mea) s-a abonat la Netflix. Chiar și fară Netflix, am văzut mai multe filme în acest an decât în anii precedenți, vreo 180, deci în medie cam unul la două zile. Lista de mai jos include cele mai interesante dintre filmele realizate în 2019 și 2020 pe care le-am văzut în acest an și cărora le-am acordat note de 8, de 9 și de 10 la IMDB. Ordinea nu reprezintă un clasament strict ierarhic.
1. Dear Comrades (Daragoie tovarishki) – Andrei Koncelovski
‘Dear Comrades’ prezentat în premieră mondială la Festivalul de la Veneția unde a câștigat premiul special al juriului demonstrează că la vârsta de 83 de ani Andrei Koncealovsky nu se mulțumește cu statutul de legendă vie. Scenaristul primelor filme ale lui Andrei Tarkovsky, regizorul care i s-a alăturat lui Tarkovsky și propriului său frate mai mic Nikita Mihalkov în realizarea unor filme excepționale din anii ’70 care semnalau în cinematografie, înainte de glasnost-ul lui Gorbaciov, dezghețul care avea să vină s-a întors în ultimele decenii în Rusia după un stadiu furtunos la Hollywood și realizează odată la câțiva ani câte un film semnificativ. ‘Dear Comrades’ este unul dintre cele mai bune ale carierei sale, o privire necruțătoare asupra unui episod întunecat al represiunii totalitare din perioada sovietică, un film despre care se poate spune că vine cu câteva decenii prea târziu dar că este în continuare actual ținând cont de evoluțiile politice din Rusia ultimilor ani. Este în orice caz un film remarcabil și prin conținut și prin felul în care mesajul este transformat în imagini și transmis spectatorilor.
2. Berlin, Alexanderplatz – Burhan Qurbani
Ambițiosul regizor german Burhan Qurbani s-a confruntat cu o legendă dublă când a decis să realizeze ‘Berlin Alexanderplatz’. Punctul literar de plecare este romanul lui Alfred Doblin scris și publicat în perioada Republicii de la Weimar, o carte care este inclusă repetat cam în toate clasamentele Top 100 ale celor mai remarcabile romane, fie că este vorba despre literatura germană, despre cea a secolului 20, sau pur și simplu despre cele mai bune romane scrise vreodată. Cinematografic este vorba despre a treia transpunere pe ecran a cărții. Cea de-a doua, un miniserial în 14 episoade, era o saga de televiziune de la începutul anilor ’80 și una dintre cele mai importante creații a lui Rainer Werner Fassbinder, un cineast vizionar aflat la culmea dar și aproape de sfârșitul unei cariere și a unei vieți scurtate timpuriu. Precum mulți alti creatori îndrăzneți, Qurbani nu s-a lăsat intimidat de text, i-a extras esența, a rescris liniile acțiunii și a filtrat și repoziționat unele personaje creând un film care este fară îndoială al său, un film despre Berlinul începutului de secol 21, despre Germania multiculturală și problemele sale actuale, dar în același timp un film despre o societate în criză și despre personaje confruntate cu realități crude, obligate la compromisuri morale. Este un film colorat și zgomotos, expresiv și șocant, multi-etnic și foarte german în același timp. La fel ca Berlinul de astăzi.
3. The Lighthouse – Robert Eggers
‘The Lighthouse’, filmul regizat de Robert Eggers, are, cred eu, nevoie de două rânduri de avertismente. În primul rând este un film de gen ‘horror’, deci cei care nu agreează filmele de acest gen ar face bine să-l evite. Pasionaților genului cred că este bine să li se spună că pe de-o parte riscă să fie dezamăgiți de ritm, pe de altă parte anumite elemente de ‘horror’ merg dincolo de limitele genului. Este vorba despre un film psihologic, construcția tensiunii este lentă și provine din natura celor două personaje care ocupă ecranul pe toată durata filmului, și trece cam jumătate din timpul de proiecție până când evenimentele cu adevărat înspăimântătoare încep și se dezlănțuie. Atunci însă, spectatorii riscă să fie absorbiți complet în atmosferă, ceea ce ar putea părea paradoxal, pentru un film a cărui acțiune se petrece în secolul 19. Motivul este, cred, faptul că groaza din ‘The Lighthouse’ vine dinăuntru, din intunecimile sufletelor celor doi eroi. Acest fel de sentimente nu au specific istoric.
4. Jojo Rabbit – Taika Waititi
‘Jojo Rabbit’, filmul lui Taika Waititi a stârnit controverse în rândul criticilor de film și al spectatorilor. Normal pentru o comedie satirică abordând cea mai întunecată perioadă a istoriei? Poate că totuși ar trebui să nu mai fim chiar așa de șocați, și asta nu pentru că au trecut aproape opt decenii de la cumplitele evenimente, ci pentru că al doilea război mondial, Holocaustul și chiar și persoana lui Hitler au fost deja subiecte de comedie și satiră în numeroase filme, unele chiar foarte bune – începând de la ‘Marele Dictator’ al lui Chaplin, continuând cu comediile franceze cu Louis de Funes, trecând pe la superbul și emotionantul film al lui Roberto Benigni ‘Viața e frumoasă’ și ajungând la Tarantino. Și totuși, Taika Waititi nu a reușit să facă acest film decât finantandu-l ca producător și realizându-l ca regizor și ca actor în cel mai delicat rol – cel al lui Adolf Hitler ca prieten imaginar al unui băiat de zece ani, născut și crescut în atmosfera otrăvită a celui de-al Treilea Reich și fanatizat în adoratia față de Fuhrer și ura față de evrei. Filmul descrie maturizarea tragică și trezirea la realitate a lui Jojo, copilul nazist aspirant, incapabil însă să ucidă un iepure, de unde și porecla din titlul filmului, într-un final de război dezastruos pentru lumea în care credea că trăise până atunci.
5. colectiv – Alexander Nanau
„colectiv”, filmul documentar din 2019 semnat de Alexander Nanau abordează o temă gravă, cunoscută in Romania dar uitată de lume. Nu mă miră rezonanța internațională a filmului, căci problemele sistemelor medicale, inclusiv lipsurile în dotare și capacitate, ca și tare mai adânci cum ar fi corupția și interesele politice se văd din ce mai evident în multe țări, inclusiv în criza produsă de pandemia COVID-19. Plecând de la realitățile romanești „colectiv” reușește să spună o poveste cu valabilitate universală. Povestea fiind bine spusă, impactul este remarcabil.
6. Acasa, My Home – Radu Ciorniciuc
„Acasă” sau „My Home” cum a fost tradus titlul documentarului lui Radu Ciorniciuc este un film foarte special care însoțește vreme de patru ani un program social legat de o familie neobișnuită. Gelu Enache și soția sa se stabiliseră împreună cu cei nouă copii ai lor în zona închisă și abandonată vreme de peste două decenii a Parcului Văcărești numita și Delta Bucurestiului. În parcul în care natura își redobândise treptat drepturile creând un ecosistem natural unic alaturi de metropola populată de peste două milioane de locuitori, familia Enache trăia în afara civilizației urbane, în armonie cu natura, dar fără a beneficia de servicii sociale, sanitare sau de educație pentru copii. Atunci când Parcul Văcărești a intrat în atenția autorităților familia a fost strămutată și a devenit subiectul asistenței sociale – o schimbare traumatică pentru cei maturi și pentru copiii care nu cunoscuseră un alt mod de viață, dar și o șansă potențială pentru o viitoare integrare socială. „Acasă” este un documentar implicat și un documentar al implicării.
7. DAU.Natasha – Ilya Krszanovsky, Ekaterina Oertel
‘DAU. Natasha’, regizat de Ilia Kirjanovski și Ekaterina Oertel, face parte din ‘DAU’, un proiect de mari ambiții și dimensiuni, care din cauza metodelor de producție folosite deja suscită discuții aprinse și controverse. ‘DAU’ a plecat de la biografia unui savant rus și istoria unui institut de cercetare din perioada sovietică, și s-a dezvoltat într-un proiect multimedia și multidisciplinar pentru realizarea căruia producătorii au adus împreună un număr de actori, mulți neprofesioniști, vreme de peste doi ani în condițiile unui ‘reality show’ care reconstituie atmosfera opresivă a perioadei staliniste. ‘DAU.Natasha’ este unul dintre cele două filme oferite publicului până acum din acest proiect, și poate fi judecat fară probleme ca un film de sine stătător. Este ceea ce voi face. Este povestea unei femei modeste (reponsabila cantinei institutului de cercetare) care este recrutată cu forța ca informatoare KGB. Un film de un realism crud, splendid jucat, și care nu ezită să șocheze.
8. Never Rarely Sometimes Always – Eliza Hittman
În timp ce vedeam ‘Never Rarely Sometimes Always’, filmul Elizei Hittman, încă o producție dintre acelea care după premiera (și premierea) de la Festivalul de la Sundance de la începutul anului 2020 a avut neșansa ca lansarea pe ecrane să fie amânată pentru cine știe câtă vreme de pandemie, nu am putut să nu mă întreb dacă regizoarea și scenarista americană cunoștea ‘4 luni, 3 săptămâni și 2 zile’, filmul care i-a adus lui Cristian Mungiu ‘Palme d’Or’ la Cannes în 2007. Cele două filme sunt similare nu numai deoarece tema avorturilor se află în centrul lor. Ele se petrec la decenii distanță în contexte politice foarte diferite dar care totuși aparțin unei aceleași dezbateri cu impact moral și social, dezbatere care are loc de mai bine de jumătate de secol și este departe de a fi tranșată. ‘Never Rarely Sometimes Always’ și ‘4 luni, 3 săptămâni și 2 zile’ mau au ceva comun: în structura lor narativă ambele filme juxtapun problematica avorturilor cu tema solidarității dintre două femei tinere, care se confruntă singure cu o lume adversă, și care sunt gata să facă sacrificii enorme pentru a se ajuta în situații extreme. Ambele filme sunt și filme despre presiunea socială, dilemele și traumele legate de avorturi dar mai ales filme despre prietenie și despre sacrificiile făcute în numele ei.
9. Corpus Christi – Jan Komasa
‘Corpus Christi’, filmul regizorului polonez Jan Komasa, se petrece în Polonia contemporană. Tematica sa se încadrează într-o clasă de filme provenite din statele foste comuniste din Răsăritul Europei, care redau în forme diverse renașterea religioasa și rolul crescând pe care îl joacă bisericile naționale în viețile oamenilor și în structura socială și spirituala a societăților din aceste țări. În același timp filmul aduce în discuție probleme universale despre capacitatea de iertare a oamenilor, despre reintegrarea socială și spirituala a celor care și-au ispășit pedepsele pentru crime din trecut, și despre cei care sunt sau pot fi liderii spirituali ai comunităților. Este un film despre credință și ispășire, dar în același timp un film brutal și destul de pesimist. Experiența cinematografică merită însă, în opinia mea, să fie încercată.
10. Palm Springs – Mark Barbakow
‘Palm Springs’ regizat de Max Barbakow (aflat în mod incredibil la primul său film de lung metraj) este pentru mine surpriza plăcută a sfârșitului acestui ciudat an cinematografic 2020. Este și un film care demonstrează încă odată, dacă mai era cazul, scepticilor și blazaților că există filme de divertisment și comedii romantice care nu insultă inteligența spectatorilor, și că filmele de genul ‘feel good’ pot conține o doză de fantastic (și chiar și referințe la mecanica cuantică). Premiera lui ‘Palm Springs’ a avut loc la Festivalul de la Sundance, după care urma să aibă loc premiera în sali, dar atunci lumea a încremenit și precum alte producții filmul lui Barbakow și-a găsit o platformă de streaming ca principal canal de difuzare. Îmi pare rău de ocazia ratată, căci acest film haios ar fi avut șanse bune să fie marea surpriză și un considerabil succes de casă al verii lui 2020.
(Sursă fotografii: IMDb.com)
