Cabaretul cuvintelor. Exerciţii de muzicalitate pură pentru actorii debutanţi, de Matei Vişniec
Regia: Alexandru Nagy
Scenografia: Ioana Pashca
Distribuţie: Aida Avieriţei, Octavian Costin, Ionuţ Niculae, Ştefan Pavel
Producţie: TIP (Teatrul Independenţilor Profesionişti)
În primă fază am avut impresia că am nimerit la un alt spectacol. Cu toate că startul a fost unul interesant parcă nu recunoșteam vocea ironică specifică lui Vișniec. Însă nu a trecut mult și plurivalența tematicii cu care Vișniec ne-a obișnuit în romanele sale s-a făcut simțită și în piesa de teatru. Într-adevăr, regia a fost una avangardistă, dar oare nu așa sunt și textele autorului? De la teatru la roman, Vișniec e vocea tuturor lacunelor sau aberațiilor ce ne ghidează viața. Dacă există ceva ce nu funcționează în societatea noastră, dacă banalitatea primește un loc prea important într-o ierarhie creată de artificialitatea omului, dacă viitorul sună sumbru, iar noi nu luptăm pentru schimbarea lui, Vișniec este persoana ce va sublinia aceste aspecte în cărțile lui, într-o manieră subtilă, printre rânduri, având puterea de a extrage seva chiar și din lucrurile sau situațiile care într-o primă fază sunt de o banalitate extraordinară. Din punctul acesta de vedere, stilul lui Matei Vișniec poate fi comparat cu cel al autorului polonez, Pawel Huelle.
„La ce bun să mai povestești povești, când fiecare cuvânt este o poveste, dacă fiecare cuvânt este o poveste și fiecare întâlnire dintre două cuvinte este o poveste nouă, înseamnă că atunci când se întâlnesc două cuvinte, se întâlnesc trei povești. Da, trei povești se întâlnesc de fiecare dată când se întâlnesc două cuvinte. Trei povești frumoase, nespuse, NOI, se întâlnesc și se povestesc între ele când se întâlnesc două cuvinte.”- Matei Vișniec
Piesa de teatru este o reprezentare delicată a cuvântului, ca protagonist al creației și deci al vieții. Cuvântul are o forță duală, creatoare și distrugătoare, iar spectacolul nu face decât să scoată în evidență consecințele folosirii nefaste a cuvântului. Cuvântul ca entitate de sine stătătoare a fost transpus pe scenă într-o manieră romantică. Pe o scenă mică, într-o obscuritate însoțită de un fum magic, își fac apariția cei patru actori care pe parcursul spectacolului vor schimba diverse costume și implicit cuvinte – personaje. Trecerea de la un moment la altul este realizată subtil, prin depășirea liniei ce demarcă scena de o metaforică back stage unde care actorii își schimbă personajele.
Mesajul este transmis într-o primă fază printr-un enunț cuminte ce prinde forță treptat, prin repetarea cuvântului vizat pe o tonalitate ce crește gradual. Astfel, cuvântul ajunge în punctul suprem, cel al împlinirii finale.
În ciuda faptului că tema spectacolului este una încărcată de dramatism, regizorul nu evită să-l condimenteze cu ironie și umor. Iar scena în care cuvântul – personaj caca (interpretată de minune de către Octavian Costin, câștigător al premiului Amza Pellea la Gala HOP 2013), își expune teoria și rolul definitoriu în evoluția noastră ca indivizi a fost o scenă de o forță și de un umor uimitoare.
Unei teme perfecte, ținând cont de întrebările pe care le naște în mintea spectatorului, se adaugă un spectacol artistic emoționant susținut nu doar de scenografie și regie, dar și de interpretarea actorilor. Toți cei patru actori, tineri și energici, și-au impregnat stilul asupra spectacolului; însă trebuie să recunosc că m-a atras în special privirea angelică a Aidei Avieriței (cea mai bună actriță la Gala HOP 2013), și cea misterioasă oferită de Ionuț Niculae.
Așadar, dacă doriți să întâlniți Cuvântul în toată splendoarea lui, cu bune și rele, dar mai ales cu putere, vă invit să nu ratați acest spectacol.
