Poate nu de puţine ori, atunci când privirile ni se lasă scufundate în lumina blândă a cerului albastru, paşii către o nouă corolă de ore interminabile petrecute în miezul vieţii nu diferă prea mult de o aventură contracronometru, în care fiecare incertitudine şi prejudecată are nevoie de un răspuns înţelept. Cu sau fără voia noastră, asistăm la o permanentă scindare a conştiinţelor printre valurile acaparatoare de ştiri senzaţionale şi terifiante din care aflăm că oamenii îşi pierd fulgerător vieţile, iar alţii câştigă lupta cu suferinţa cruntă într-un mod tot atât de inexplicabil. Iar la un pol relativ opus, vocile timpurilor ne întâmpină spre a retrezi acele vechi şi mereu proaspete istorii şi credinţe despre o natură înzestrată cu puteri taumaturgice care, la numai un semn şi un cuvânt, s-a pus în slujba tuturor celor ce au fost şi sunt rânduiţi pe pământ ca blânzi stăpâni şi proteguitori ai crâmpeiului lor de lume.
Împletite, aceste drumuri deloc line, trezesc în om nu doar o permanentă şi indescriptibilă panică, ci mai ales un dor nestăvilit de a fugi cât mai departe de această dezlănţuire haotică, în iureşul căreia fiecare picătură de viaţă pare să încremenească în faţa unui timp care curge rapid şi banal. Şi în vreme ce oftează, jinduind măcar la câteva picături din elixirul binefăcător al dragostei şi al vieţii fără de moarte care leagă sufletul omului de mâna părintească a unei instanţe divine, un glas venit de dincolo de zgomotele lumii tinde să îşi facă loc şi să conecteze ritmul haotic al vieţii la o altă lume, plină de taine.
Nu mică ne va fi, astfel, mirarea, când vom înţelege că a sosit momentul să ne îngăduim măcar o clipă de zbor lin printre acele frânturi de legendă care, prinzându-ne cu blândeţe în mreje, readuc la lumină acele vremuri în care zeii veneau dimineaţa să ne trezească, (…) ne ascultau dorinţele şi încercau să ni le îndeplinească, (…) ştiau ce gândeam şi ne puteau trimite semne (Colm Toíbín). De această dată, porţile care leagă bătăile inimii de vibraţiile luminoase ale visului este străjuit de Cassandra, personajul coborât din universul miturilor greceşti pentru a îmbrăca veşmintele deloc strălucitoare ale unui mesager care, deşi aduce veşti foarte importante, este privit cu suspiciune, la fel ca un oricare alt înşelător de rând, demn de a fi…nebăgat în seamă. Şi fiecare pas al ei printre firele de nisip ale diverselor clepsidre pare a se împleti cu strigătul sfâşietor al omului de azi, care, nu de puţine ori, îşi confundă nobila menire cu statutul de victimă neputincioasă a unei lumi în care boala şi moartea tind să îşi revendice poziţia de protagoniste ingrate ale istoriei. Căci în vreme ce spiritul caută să absoarbă cu putere ultimele picături de viață, pragmatismul veştilor şi sloganurilor deloc îmbucurătoare ne vesteşte că, de fapt, cu toţii suntem ridicaţi la rangul de învăţăcei aflaţi în faţa unui important examen. Iar promovarea lui deplină nu se va concretiza decât abia atunci când fiecare, de la locul lui şi după puterea lui, va reuşi să dea un răspuns cât mai autentic în faţa acelui glas implacabil care, asemenea unei neobosite picături chinezeşti, ne va întreba, de peste tot şi de nicăieri, dacă alegem ca paşii noştri prin lume să lase urme primitoare sau seci.
La început, totul pare desprins dintr-o veritabilă ficţiune distopică, în care chiar şi cea mai firavă picătură din dorinţa primordială a omului de a deţine şi a clădi măcar o mică fărâmă din imensul univers ce i-a fost dat se împleteşte cu un vechi melos ancestral, deopotrivă dăltuit cu slove de aur şi înţesat de durere. Dar în tot acest timp, la fel ca în oricare altă poveste ce îşi caută, cu statornicie, un final senin, fiecare celulă din fiinţa aparent fragilizată şi aruncată într-o covârşitoare stază învăluită în frică, neîncredere şi poate chiar indiferenţă, tinde, poate mai mult decât oricând, să evadeze dintre zidurile reci ale nemărginitelor însingurări şi deznădeji, salvată fiind de prezenţa binefăcătoare a Mamei Pământ.
Şi aşa se face că tot ce se voia a fi o scufundare grea într-un ocean pustiu şi vestitor de moarte tinde să câştige duelul atroce cu zbuciumul timpului, doar pentru că o mână de ochi, urechi, mâini şi conştiinţe s-au (re)trezit, iar mai apoi au prins curajul de a porni la drum. Dintr-un oarecare ieri şi până când timpul îşi va opri, pentru totdeauna, curgerea deopotrivă lină şi ameninţătoare, prezenţa lor ne va vesti, fără încetare, că a o căuta pe Cassandra, iar mai apoi a o asculta cu multă atenţie și răbdare coincide cu acel moment tot atât de preţios în care chiar şi cea mai haotică drumeţie printre secunde se îmblânzeşte. Iar ceea ce rămâne în urmă va fi un mesager care, mai mult puţin contemporan cu noi, ne iese în cale când nici nu gândim, pentru că a aflat deja că fiecare fărâmă de viaţă este un dar nepreţuit venit de Sus, pentru a ne hrăni pe toţi. Sub straja lui ne va fi dat, la vremea rânduită, să transformăm fiecare faptă într-un izvor purtător de viaţă şi speranţă, devenind iscusiţi în a ne conecta vibraţiile inimii la toate acele şoapte ale unei naturi care, în nespusa-i generozitate, găseşte un răspuns binefăcător şi înţelept la întreg noianul de întrebări plăsmuite în minte.
(Surse imagini: https://www.iqads.ro/, https://www.facebook.com/plasticmemoriesirisipa.)
