Vă prezentăm un fragment din volumul ”Eu și Marilyn”, de Ji-Min Lee. Volumul a apărut de curând la Editura Humanitas Fiction, Colecția Raftul Denisei, în traducerea Dianei Yuksel. Un roman recomandat de Filme-cărți.ro.
Despre carte:
Ficțiune istorică și poveste de dragoste cu elemente de roman de spionaj, Eu și Marilyn surprinde tragedia Războiului Coreean, numit „războiul uitat“. În februarie 1954, la șase luni după armistițiu, Marilyn Monroe este invitată să țină câteva concerte la Seul în fața trupelor americane. Fapt real, în jurul căruia Ji-min Lee construiește un roman despre traumele provocate de război, despre supraviețuire, suferință și neașteptată alinare.
Apariție meteorică, senzuală și neverosimilă în rochia ei de mătase, cu umerii goi, Marilyn cântă despre iubire și seducție, vrăjindu-i pe soldați și pe localnici deopotrivă. Dintre toți, numai Alice J. Kim, o tânără care, lucrând ca dactilografă pentru armata americană, ajunge să-i fie translatoare, îi intuiește fragilitatea. Cu părul albit prematur, o nălucă într-un oraș-fantomă, aceasta face parte dintr-o generație de sacrificiu, chinuită de deciziile pe care le-a luat, de amintirea celor pe care i-a lăsat în urmă, de ororile cărora le-a fost martoră. Alice recunoaște în Marilyn un spirit înrudit și se regăsește în onestitatea ei abia disimulată, care o face atât de ușor de rănit. Drumurile tinerei căreia războiul i-a luat până și numele adevărat și ale divei hollywoodiene se intersectează, se separă, iar fiecare iese schimbată din scurta lor întâlnire.
Fragment în avanpremieră:
În spitalul întunecos, Marilyn pare să poarte un nimb orbitor ce i-ar putea face pe bolnavii aflați pe patul morții să creadă că a coborât un înger să îi ia la cer. Sigur că nu e vorba decât de lumina blițurilor care o însoțesc peste tot. Părul ei auriu, fruntea albă și buzele roșii fac uitat mirosul de alcool ce domnește în spital. Haosul pune stăpânire peste tot când pacienții, medicii, asistentele și soldații se îmbulzesc toți să o vadă. Marilyn trece printre paturi, îmbrățișându-i pe răniți și urându-le însănătoșire grabnică cu vocea ei mieroasă.
— Domnul să vă aibă în pază, le spune ea sinceră, cu seriozitate.
Un soldat american de origine italiană, din divizia întâi, o îmbrățișează cu ochii în lacrimi și o sărută pe obraz. Marilyn îl mângâie cu blândețe, fără să lase să se vadă vreo urmă de neplăcere. Soldatul trebuia să fie transferat la un spital din Tōkyō încă de ieri, dar o așteptase pe Marilyn și acum cea mai ispititoare sfântă din istoria omenirii îi îndreaptă cearceaful alb. Războiul se terminase, dar soldații rămăseseră aici. Acum pricep și eu că tinerii aceștia, veniți din toată America, probabil de la țară, habar nu aveau înainte ce înseamnă un război. Marilyn stă de vorbă cu un soldat care și-a pierdut fratele geamăn și apoi a fost rănit și el la picior într-o bătălie din apropierea paralelei 38. Când Marilyn îl ia de mână, aparatele de fotografiat se declanșează la unison. Deodată, în timpul discuției, soldatul se uită pe furiș în stânga și în dreapta și îi șoptește repede ceva la ureche. Privirea lui, fixată în tavan, denotă neliniște. Nu știu ce i-a putut spune soldatul, dar o văd pe Marilyn jenată pentru o clipă, apoi îl sărută pe obraz.
— Nu-ți face griji. În curând o să te poți întoarce acasă, îi spune ea dăruindu-i ciocolata pe care o adusese cu ea din America.
Soldatul își ia rămas-bun, palid la față.
Când soldații cu diverse membre în ghips încep să dea buzna în laborator să o vadă pe Marilyn, horcăind și șchiopătând ca monstrul lui Frankenstein, ne dăm seama că trebuie să devansăm concertul, așa că ne îndreptăm în grabă către scenă. „Scena“ e o platformă improvizată în spatele barăcilor, pe care cei din orchestră au refuzat să urce, dar Marilyn nu ezită nici o clipă, cu gândul la soldații care așteaptă. După o scurtă consultare cu instrumentiștii, care deja își acordaseră instrumentele, Marilyn răspunde aplauzelor și începe să cânte piesa Do It Again, a lui George Gershwin.
Oh, do it again…waiting for you…crying…
Vocea ei picură dulce și seducătoare, înmuindu-mi genunchii. o privesc cu uluială. Primul ei concert în Coreea e modest și șters, dar nu se poate spune același lucru despre ea. Nu credeam că o să poată face mare lucru pe scena aceea din scânduri, fără lumina reflectoarelor, dar mi-a dovedit că mă înșelam. Actriță de meserie, Marilyn nu ezită să facă uz de întregul ei talent. Vocea sa nu e puternică, dar ființa ei e învăluită de senzualitate până în vârful degetelor. Doar o femeie inteligentă e capabilă de așa ceva. Mă întreb dacă nu cumva își ascunde talentul și sensibilitatea în spatele imaginii de blondă nătângă. Nazalitatea ei e exagerată, dar ea cu siguranță nu e o actriță oarecare. Farmecul său e firesc și de necontrolat. Nimeni și nimic nu o poate opri. Bunătatea ei se revarsă nestăvilită când sărută și semnează ghipsul unui soldat, căruia îi curg balele după ea. Nu i se poate reproșa nimic când face toate astea în luna ei de miere.
La încheierea acestui prim și mic, dar emoționant concert, ne îndreptăm iar spre elicopter. Abia acum pare să-și dea seama Marilyn că a venit să cânte în frig, la capătul pământului. Cu fața îmbujorată, mă cheamă la ea și mă întreabă:
— Alice, nu vizităm nici un oraș sau măcar un sat?
Nu mă simt în stare să-i spun că orașele și satele din Coreea au fost fost făcute toate una cu pământul de bombe.
— Nu. Așa sunt spectacolele acestea militărești. Mergem din bază în bază. Ați obosit? Cum mai e cu răceala? Ar trebui să luați un medicament.
— Nu e nevoie. Sunt bine. Am mirosit atâtea medicamente la spital că mi-am revenit, râde ea, glumind.
Îi țin isonul, povestindu-i despre sosia lui Clark Gable.
— Când a explodat toaleta, a zburat drept spre cer, ca locuința lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz. Cică se rotea în aer ca un titirez.
Marilyn râde în hohote, bătând cu mâna pe picior.
— Doamne dumnezeule! de ce nu mi l-ai arătat și mie? Clark Gable e idolul meu, actorul meu preferat.
— Nu știu. Dacă toaleta e pe aripile vântului, cum s-o fi simțind Clark Gable?
Marilyn zâmbește la încercarea mea de a face o glumă în stil american. O întreb ce i-a spus soldatul la ureche.
— Știi, mi-a zis ceva straniu. A spus că îl vede mereu în vis pe fratele lui mort. A mai zis că îi apar în vis și alți camarazi morți. Nu știu ce voia să spună, mi s-a părut că vorbea în dodii.
Marilyn mijește ochii și continuă.
— Într-o zi a auzit vocea unuia dintre ofițerii morți și din ziua aceea a început să se vadă mort și pe sine. Cu puțin timp mai înainte, începuse chipurile să-l urmărească un asiatic cu un turban negru. O fi spus adevărul? Tu ce crezi, Alice?
— Greu de spus… În Occident moartea nu umblă cu o coasă? Omul cu turbanul negru să fie oare îngerul morții? La noi, în Coreea, îngerul morții poartă o pălărie neagră. Asta o fi. Oricum, e straniu.
— I-am urat mult noroc. Și el mi-a făcut aceeași urare, zice Marilyn, mângâindu-și bărbia.
N-am ce să răspund. Un soldat cu un picior în groapă și cu mințile rătăcite are mare nevoie de noroc, dar nu știu la ce i-ar putea folosi lui Marilyn. Ce treabă are ea cu îngerul morții?
Coborâm din elicopter și urcăm într-un camion care urmează să ne ducă la Divizia 45. Aici toată lumea e agitată. Vorbesc toți unii peste alții.
— Localnicii din apropiere sunt înspăimântați. Cred că a reizbucnit războiul, ne spune un jandarm râzând și ne zorește să pornim mai repede. Haideți, vreo zece mii de soldați americani se îndreaptă încoace. Localnicii și-au făcut bagajele să fugă din calea lor.
Nu e o glumă. Convoiul de camioane se vede deja la baza dealului, însoțit de un nor de praf. Deja simt în nări mirosul lor sufocant, un amestec de sudoare cu miros de pastramă de vită, care vine în bazele militare în cutii din metal de câte un galon, și de țigări Lucky Strikes. Marilyn, cauza întregii tulburări, e de gât cu toți șoferii, făcând conștiincioasă fotografii, fără să refuze pe nimeni. Cerul înnorat e tot mai apăsător și vântul vâjâie sumbru. O să plouă sau o să ningă, căci în aer plutește ceva prevestitor.
De data asta scena e mult mai mare decât cea de la spital, unde membrii orchestrei se temeau să pă șească în spate, de frică să nu cadă. Artiștii și dansatoarele sunt deja aliniați la intrarea în scenă, după ce s-au schimbat în cabina improvizată dintr-o perdea neagră de catifea, în spatele scenei. Pe scenă spectacolul a început deja. Amfitrionul, care seamănă cu Fred Astaire, spune glume și caraghioslâcuri, iar soldații aplaudă zgomotos și fluieră. Vocile soldaților din public devin înfricoșător de gălăgioase. Huiduielile lor acoperă muzica, oricât de mult s-ar strădui orchestra să îi încânte cu fragmente bine alese.
Abia apucă machieuza să o conducă pe Marilyn în fața unei măsuțe de machiaj improvizate, că se apropie de noi, cu fața roșie ca focul, căpitanul Walker, responsabil de organizarea concertului, și îmi spune în șoaptă:
— Cântecul acela nu e pe lista inițială. Mă refer la Do It Again.
— Doamna Monroe decide ce cântă.
Marilyn, care între timp și-a refăcut machiajul, întreabă ce se întâmplă.
— Se pare că trebuie să schimbăm repertoriul. Nu credeți că e prea provocator să cântați Do It Again în fața soldaților? Alegeți un cântec mai… clasic?
Căpitanul e cât se poate de serios, dar eu abia îmi pot stăpâni râsul. Se vede treaba că nu știe că până și Ave Maria poate deveni un cântec provocator dacă îl cântă Marilyn.
— Dar este o piesă clasică! E creația lui George Gershwin, răspunde ea cu calm, fără să se lase intimidată.
— Așa o fi, dar trebuie schimbat, cere căpitanul.
Marilyn se întoarce și zâmbetul îi piere. Dacă îi iei senzualitatea din voce, e ca și cum ar amuți, căci asta e ceea ce fascinează la ea. Căpitanul însă e neînduplecat și lipsit de maniere. Niciodată nu trebuie să lauzi sau că critici o femeie cu sinceritate. De cele mai multe ori o femeie știe dacă e frumoasă sau nu, dacă e inteligentă ori ba. Femeile știu instinctiv. Nu-mi e greu să citesc în ochii lui Marilyn că nimeni nu-i cunoaște mai bine farmecul decadent decât ea însăși.
— Ce ziceți dacă facem altfel? În loc de „mai vreau o dată“ am să cânt „vreau să mă mai săruți o dată“.
Căpitanul se încruntă, dar acceptă propunerea.
— Bine, dar să nu fie provocator.
— E vorba doar de un sărut.
Pe când cad ei la o înțelegere lipsită de orice logică, intră în grabă un ofițer.
— Trebuie să urcați de îndată pe scenă. nu mai putem trage de timp. Au început să arunce cu pietre.
Are dreptate. Urletele care se aud de afară nu sunt firești. Și noi trebuie să țipăm unii la alții ca să ne auzim. Mă duc să arunc o privire prin crăpătura cortinei și îmi dau seama că scandalul e deja mare. Mulțimea de soldați, care se întinde până la poalele dealului, îi scandează numele lui Marilyn. Amfitrionul și-a pierdut volubilitatea și e derutat. Văzând spec tacolul de afară, Marilyn se îmbujorează de rușine. Deși primește peste cinci mii de scrisori pe săptămână de la fanii din armată, nu și-a putut imagina cât de adorată este.
— Schimbați-vă repede, îi spun întinzându-i grăbită o rochie din valiză, căci nu vreau să fiu țintă pentru pietrele care zboară spre scenă.
Rochia pe care am scos-o din valiză e din mătase albastră și strălucește ca cerul înstelat. o lipesc de mine pentru o clipă și îmi dau seama că în rochia asta aș arăta tragic și comic în același timp. Marilyn se schimbă în grabă. Pe ea rochia o face să arate teatral. Cu pielea ei albă, pieptul generos și rotunjimile șoldurilor, îmbrăcată în rochia asta, Marilyn devine o dramă într-un singur act. Nu simt nevoia să o ating,dimpotrivă, aș vrea să o citesc, să-i deslușesc trupul dorit de atâția bărbați și invidiat de atâtea femei.
— Mi-e teamă să nu răciți. Se pare că o să ningă, îi spun cu neliniște.
Rochia cu decolteu adânc e atât de subțire, încât i se vede prin ea pielea de găină. În ciuda machiajului puternic, pe fruntea lui Marilyn și sub nas tot se mai vede roșeața dată de răceală și de febră. Mi-e teamă să nu se prăbușească în timpul concertului.
— Sunt bine. Oricum, spectacolul a început deja, nu mai poate fi oprit.
Marilyn încalță sandalele cu barete și inspiră adânc. Huiduielile îndreptate către scenă sunt un semn clar că soldații nu mai pot fi liniștiți nici cu tancurile. În cele din urmă, prezentatorul îi rostește numele și în clipa următoare pământul se cutremură de chiote. Merg și eu în urma lui Marilyn, încă îngrijorată că totul ar putea scăpa de sub control.
Când diva se oprește în mijlocul scenei, fulgii de nea plutesc ca niște petale minuscule de flori. Blondul ei anihilează orice șatenă sau roșcată ori brunetă. Chiotele mulțimii devin asurzitoare ori de câte ori își țuguie buzele, scoate pieptul în față sau își unduiește șoldurile. Îmi dau seama că n-am absolut nici un motiv de îngrijorare. Oricât de bolnavă ar fi, oricât de mult i-ar crește febra, Marilyn trebuie să fie pe scenă. Oricât de singură, de neînțeleasă și de respinsă s-ar simți, ea trebuie să apară în fața oamenilor. Poate că asta îi este soarta, să-i iubească pe toți bărbații, chiar dacă ea nu are parte de iubire. Cum aș putea eu, care n-am fost în stare să iubesc nici măcar un bărbat, să îi găsesc vreo vină? Marilyn pare să se bucure și mai mult de ritmul muzicii când e înconjurată de băieții din orchestră, care cântă alături de ea, îmbrăcați în sacouri roșii. Mă trezesc întrebându-mă cum m-aș simți pe scenă. Pe mine soldații aceștia îmbrăcați în uniforme mă înspăimântă și din culise, și nu pentru că sunt americani, și încă unii plini de hormoni, ci pur și simplu pentru că sunt oameni. Marilyn începe să cânte Diamantele sunt cele mai bune prietene ale unei fete. Cine or fi cei mai buni prieteni ai ei? Bărbații care îi oferă diamante? Dar dacă ei pleacă, iar diamantele sunt false? O femeie frumoasă nu are prieteni. Nici bărbații, nici femeile nu vor să fie prietenii unei asemenea femei. Bărbații vor să-i fie amanți, femeile să o judece. Toată lumea vrea să o poată învinui că e prea seducătoare. O astfel de femeie, dacă e deșteaptă, nu se mâhnește pentru lipsa prietenilor, căci în cele din urmă ajunge să înțeleagă că până și cei mai vechi prieteni îi sunt dușmani.
Despre autoare:
Ji-min Lee s-a născut la Seul în 1974. A studiat literatura în cadrul Departamentului de Scriere Creativă al Universității Hanshin din Seul și a urmat cursuri postuniversitare de scenaristică la Universitatea Națională de Arte din Seul. În 2000, sub pseudonimul Ji-hyeong Lee, a câștigat Premiul Munhakdongne pentru Tinerii Scriitori cu romanul Se poate trăi fără distrugere și moarte? (Manghageona jukji ango sal su itkenni?), mai târziu republicat cu titlul Modern Boy. Ecranizată în 2008 de Ji-woo Jung, cartea redă o poveste de dragoste de la sfârșitul anilor 1930. În 2004 a publicat romanul Deprimarea interzisă (Jwajeol geumji), iar în 2008 i-a apărut volumul de povestiri Mă roagă să-l conduc (Geu namjaneun naege baraeda dallago handa). În 2009 a publicat romanul Eu și Marilyn (Nawa Marilyn; Humanitas Fiction, 2020), tradus în Marea Britanie ca Marilyn and Me și în Statele Unite sub titlul The Starlet and the Spy, care a devenit bestseller internațional. În 2010 i-a apărut Extremele tinereții (Cheongchungeukangi), un roman despre o femeie infectată cu un virus al iubirii pentru care nu s-a descoperit încă un antidot. Toate lucrările sale de ficțiune au fost traduse în engleză.
Ji-min Lee este și o scenaristă de succes, multe producții coreene pentru televiziune purtând semnătura sa.
