Jocul de cuvinte din titlul cronicii nu este deloc întâmplător. Mai ales, pentru că spectacolul „Minunea” de György Schwajda, în regia lui László Molnár, jucat de Teatrul Dramatic „Ion D. Sîrbu”, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru FESTIS, a fost chiar… o minune, în tot sensul acestui cuvânt.
Piesa apărută în amurgul comunismului, prin anul 1978, în așa zisa perioadă a „gulaș comunismului” este o satiră a absurdului socialist, un fel de blasfemie a regimului care scula și morții la îndeplinirea planului cincinal.
În prim plan, avem istoria lui Vencel, un zețar care de un an e…orb. Rămas cu soția și cei doi copii la întreținere, acesta trebuie, din când în când, să treacă o comisie birocratică tipicară, a cărei misiune e să-i stabilească gradul de infirmitate. La ultimul său control, acesta află cu stupoare că de fapt e vindecat. Din acest moment, o suită de bizarerii se întâmplă cu acest muncitor simplu, care e nevoit să-și nege orbirea doar pentru a reveni pe glia muncii.
Trebuie să recunosc că piesa este una dintre cele mai hilare comedii care se mixează într-un amalgam organic cu o dramă imensă, drama celor puși să se supună regimului orb, aidoma personajului central. Vencel și soția sa, Veronika, devin prizonierii unui joc al supraviețuirii cu orice preț, pentru că se au doar unul pe celălalt.
Se cuvine să subliniez că regia lui László Molnár a însumat o atenție față de fiecare personaj, pe care spectatorul îl vede prin lentila detaliilor, dar și față de construcția narativă a piesei care nu lasă loc de plictiseală (lucru mare în aceste vremuri când teatrul devine o pasiune tot mai evitată de tineri). La capitolul joc artistic, am fost plăcut impresionată de jocul artistic a lui Daniel Cergă, în rolul lui Vencel, care a reușit să stârnească nu doar hohote zdravene de râs, ci și momente de profundă empatie. Irina Bodea-Radu, în pielea Veronikăi, a jucat impecabil rolul mamei care se dedică fără rest, asupra de măsură. Și personajele secundare interpretate de Andrei Șchiopu, Mihai Sima, Mihai Alexandru, Robert Vladu, colegii de tipografie gata să-i sară în ajutor bunului prieten nimerit la ananghie, sunt de o drăgălășenie cu totul specială.
Senzația mea e că am văzut o reinterpretare a muschetarilor lui Dumas, doar că prinși în inima unei Ungarii profund comunizate, cu sindicaliști zeloși, de unde nu prea ai multe căi de eliberare. Ori iei la mișto propria-ți existență, ori aceasta îți joacă feste de mai mare dragul.
