1. Introducere
Născut în 1924 la Marsilia, Jean François Revel a fost elevul faimoasei Ecole Normale Superieure din Paris până în anul 1943. A participat la Rezistenţă, şi după cel de al doilea război mondial şi-a luat licenţa în filozofie. A predat aceasta materie la Institutul Francez din Mexico, la cel din Florenţa, apoi la Lille şi Paris. În 1963 a părăsit cariera didactică, iar din 1966 a devenit editorialist la L ‘Express, revistă al cărei director a fost din 1978 până în 1981. Membru al Academiei Franceze din 1997. Personalitate de marcă a politologiei europene, prezenţă constantă în jurnalistica politică, Jean-François Revel şi-a dobândit celebritatea mondială o dată cu eseul Ni Marx ni Jesus (1970). I-au urmat volumul Pourquoi des philosophes? (1975). În 1976 a publicat bine cunoscuta La Tentation totalitaire, iar în anul 1981, odată cu ajungerea la putere în Franţa a Partidului Socialist şi a lui François Mitterand i-a aparut volumul “La grace de l’etat” cărţi care, împreună cu alte două titluri de succes din bibliografia sa – Comment les democraties finissent (1983) si La Connaissance inutile (1990) (aparută la Humanitas sub titlul Cunoaşterea inutilă, în 1993), statuează definitiv prestigiul autorului în ansamblul ştiinţelor politice contemporane.
În ultimul deceniu al secolului trecut, Revel a publicat cărti de mare răsunet în cultura franceză: Le regain democratique (1992) (aparuta la Humanitas in 1995 sub titlul Revirimentul democratiei), L’Absolutisme inefficace (1992), Un festin en paroles (1995), Le Voleur dans la maison vide (memorii, 1997), L’Obsession anti-americaine (2002). Revel a murit la 30 aprilie 2006 in comuna Kremlin-Bicetre (ce ironie ca tocmai unul din cei mai acerbi ciritici ai stangii sa moara intr-o localitate denumita astfel!), aflata la sud de suburbiile Parisului.
2. Contestarea miturilor stângii
Una din principalele teme dezbătute şi analizate de către Revel în cărţile sale este deriva stângii în ansamblul ei şi în mod special a stângii franceze în secolul al XX-lea, secolul totalitarismelor. În volumul “La grace de l’etat” editat de editura Bernard Grasset, Paris, 1981, volum care a apărut la scurt timp de la câştigarea puterii în Franţa de catre François Mitterand şi Partidul Socialist, se concentrează asupra primelor luni de guvernare socialistă însă este fascinant să descoperim o serie de observatii care isi păstrează actualitatea şi acum: “Intoleranţa stângii este uneori mai implacabilă decât cea a dreptei, care se limitează doar la banale consideraţii referitoare la interes, în timp ce intoleranţa stângii doreşte să salveze Omul şi dezvoltă din sentimentul indeplinirii acestei misiuni sfinte o înfricoşătoare conştiinţă nepătată.”(pag 122).
Revel enunţă chiar şi o serie de axiome ale stângii cea mai semnificativă fiind “Cea de a treia axioma fundamentala a gandirii socialiste: atunci cand capitalismul esueaza este in mod evident vina capitalismului; atunci cand socialismul eşuează este tot vina capitalismului.” Această idee este completată cu afirmaţia că “ Tot cea ce i s-a intamplat, i se intampla sau i se va intampla rau socialismului va fi intotdeauna imputat capitalismului.” Dar Stanga este si ipocrita si duplicitara caci “Atunci când socialismul se află la guvernare a-l ataca înseamnă deci a ataca chiar democraţia. Atunci când un alt partid şi nu cel socialist se află la putere, a-l ataca înseamnă dimpotrivă a practica un joc democratic pe care adversarul îl falsifică atunci când refuză să piardă alegerile.” Revel critică şi doctrina stângii scriind că “Salvarea Omului, acesta este scopul suprem al socialiştilor. Nu este progresul economic sau social sau cel puţin un progres determinat de un empirism modest. Marea neînţelegere provine din faptul că socialismul este mai puţin un sistem economic cât un sistem politic care pentru a fi instaurat are nevoie de sacrificarea economiei.” Ceea ce reproşează el stângii contemporane, din zile noastre este faptul că nu a ajuns la stadiul asumării imensului dezastru uman provocat de totalistarimul comunist.
Într-un interviu acordat ziarului Le Figaro in 25 septembrie 2000 si intitulat sugestiv “Nu toti intelectualii iubesc democratia”, Revel afirma ca “Invocarea neincetata a pericolului nazist care in mod obiectiv a disparut serveste drept paravan pentru a impiedica punerea sub acuzare a comunismului. Monumentalizarea nazismului şi fascismului sunt în mod clar mijloacele unei propagande menită a falsifica dezbaterea publică existentă astăzi.” În continuare el crede că “Ideologiile nu au disparut, ceea ce a dispărut au fost regimurile bazate pe ideologii. Dar ideologii sunt în continuare foarte numeroşi iar refuzul de a trage concluziile prăbuşirii sistemelor totalitare comuniste mai ales, reprezintă marele fenomen intelectual al acestor ultimi zece ani; am văzut foarte bine furtuna iscată de cărti precum Cartea neagra a comunismului când, de fapt, nu e vorba decât de o serie de documente, informaţii chiar fără teorii.” Dublul standard este invocat prin comparaţia între tratamentul a doi dictatori, unul de dreapta, celălalt de stânga, din America de Sud “Căinţa este rezervată pentru Sfântul Bartolomeu nu pentru evenimentele recente. Uitaţi-vă la Fidel Castro: uitaţi un om care proporţional cu populaţia cubaneză a ucis de patru ori mai mulţi oameni decât Pinochet. Dar el se poate deplasa linişit peste tot în lume, poate fi întâmpinat cu braţele deschise şi poate să-şi arate barba mânjită cu sânge în cele mai respectabile locuri.”
Posibila concluzie pe care o formuleaza Revel este ca ”stanga europeana nu a inteles nimic din istoria secolului al XX-lea.”
3. O legătură împotriva naturii: stânga europeană şi America
Socialismul european, mai ales cel francez merge mână în mână cu antiamericanismul. Acest adevărat fenomen politic a fost analizat de către Revel în volumul “L’obsession anti-americaine” Plon, 2002, carte care a produs reacţii dintre cele mai diverse, o carte de mare actualitate chiar pentru a înţelege direcţiile politicii externe ale unor state mari precum Franţa sau Germania, ţări în care antiamericanismul este un curent foarte popular (nu degeaba şi ţări în care stânga a fost şi continuă să fie puternică).
Revel afirmă că “Misterul antiamericanismului constă nu într-o dezinformare- informaţiile despre Statele Unite sunt foarte uşor de procurat- ci în voinţa de a fi dezinformat.” El continuă, explicând pe scurt istoria apariţiei antiamericanismului: “Într-o prima faza europenii sau o anume ţară europeană imploră America, reticentă in a sari in ajutor, să se implice si sa devina parte beligeranta intr-un conflict pe care europenii insisi l-au declansat, intervenţie menită a-i scote pe primii din situaţii dificile. În cea de a doua fază, Statele Unite sunt transformate în unicul instigator al întregii afaceri. Şi totuşi dacă aceasta se termină bine, cum este cazul Razboiului Rece, nu-i datorăm Americii recunoştinţă. În schimb dacă evenimentele capătă o turnură negativă cum a fost cazul războiului din Vietnam, asupra americaniilor se concentreaza tot oprobiul public.” Însă America nu este diabolizată doar pentru că exercită o putere hegemonică asupra lumii ci datorită modelului civilizaţional, care, se crede, este complet incompatibil cu sistemul social vest-european, marea realizare a Europei Occidentale după 1945: “Principala funcţie a antiamercanismului a fost si mai este aceea de a diaboliza liberalismul in întruchiparea lui suprema. A înfăţişa Statele Unite drept o societate represiva, injusta, rasista, aproape fascista reprezenta o modalitate sigura de a clama: uitati ce se intampla daca punem in practica liberalismul !”
Pentru stânga occidentală, timp de o jumătate de secol, nu Uniunea Sovietică a reprezentat marele pericol, în ciuda faptului că aceasta ocupase jumatate din Europa şi avea o jumatăte de milion de soldaţi masaţi la graniţele vesticilor ci, evident, Statele Unite. “Europa în general şi mai ales stânga europeană se absolvă de propriile erori morale şi de groteştile greşeli intelectuale aruncându-le pe seama ţapului ispăşitor care este America. Pentru că prostia şi sângele să dispară din Europa ar fi nevoie ca Statele Unite să devină unicul pericol care ameninţă democraţia, exact contrariul tuturor lecţiilor care ne-au fost date de istoria recenta.” Apărând conceptual America, Revel, a dus şi duce o grea luptă în spaţiul public francez spre a demistifica liberalismul care a fost supus asaltului unei stângi dominate intelectual si academic, fapt ce i-a permis de mai bine de un secol să zugravească ideile liberale în cele mai negre culori.
Într-un interviu acordat revistei La Politique Internationale nr. 87 (primăvara 2000) şi luat de către Pierre Milza, Revel afirmă răspicat că “Începând cu 1919 ne aflăm la remorca americanilor, incapabili să ne construim noi înşine o diplomaţie sau o strategie independentă. Dar în acelaşi timp denigrăm Statele Unite când mai cuminte ar fi să ne facem autocritica. În cadrul dezbaterii actuale auzim destul de des argumentul: Piaţa nu rezolvă toate problemele. Dar nimeni nu a afirmat vreodată că piaţa ar rezolva toate problemele! Piaţa este doar un sistem mai puţin rău de alocare a resurselor decât cel autoritar. Este dovedit ! Socialistul doctrinar îşi imaginează că liberalul promite societatea perfectă. Nu este deloc adevărăt! Liberalismul este plin de defecte. Are şi eşecuri. Dar le luăm în considerare şi încercăm să ştim care le sunt cauzele şi încercăm să le corectăm.”
În alt interviu acordat revistei L’Expansion în 30 martie 2000 şi intitulat sugestiv “Nu cred că Franţa este neapărat o ţară ostilă liberalismului” Jean François Revel revine asupra ideii pe care a enunţat-o în revista La Politique Internationale: “Putem găsi în cadrul sistemului liberal o serie de defecte, injustiţii, multe inegalităţi, nedreptăţi, eşecuri. Dar trebuie totuşi să subliniem faptul că singurele ţări care au creat un sistem de protecţie socială eficace sunt ţările capitaliste. În primul rând pentru ca trebuie să fii o ţară bogată altfel nu ai cum să finanţezi un sistem de protectie socială fara o economie care nu functioneaza. Liberalismul este o construcţie empirică ce pleacă de la un demers experimental exact cum este cel prezentat de Kant în Critica raţiunii pure: ce lucru funcţionează bine altundeva şi-l putem folosi şi noi? Astfel, revoluţia industrială nu se bazează pe exploatarea ţăranilor săraci ci pe două secole de cercetări ştiinţifice, inovatii tehnologice, gândire şi pieţe.” Încă din 1981 Revel scria in “La grâce de l’état” că “(Este răspândită) ignoranţa faptului că ameliorarea soartei săracilor a fost întotdeauna consecinţa îmbogăţirii unei întregi colectivităţi fiind rezultatul creşterii productivităţii muncii.”
(va urma)
