Interviu Radu Paraschivescu: ”Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan”

Am scris deseori aici despre cărțile lui Radu Paraschivescu, un autor care îmi place mult pentru felul în care aduce zâmbetul pe chipul cititorilor, fie că vorbim de cărțile proprii (romane de ficțiune sau povestiri cu tentă autobiografică), fie că vorbim de culegerile de perle ale politicienilor sau fotbaliștilor. Cel mai recent volum al său, ”Am fost cândva femeie de onoare”, apărut la Editura Humanitas, este alcătuit dintr-o serie de povestiri autobiografice amuzante (voi scrie pe larg despre el zilele următoare). Am fost curios cu privire la ceea ce s-a întâmplat în spatele textului scris (și a ”aventurilor” descrise), așa că l-am chestionat pe Radu Paraschivescu cu privire la această frumoasă carte.

-Cum a apărut ideea volumului ”Am fost cândva femeie de onoare”, alcătuit din povestiri autobiografice, majoritatea dintre ele publicate în alte volume sau în reviste de cultură?

Să ştiţi că m-am întrebat şi eu. Încă n-am ajuns la vârsta memoriilor – cel puţin aşa cred – şi nici nu am avut o viaţă de pícaro contemporan. A fost mai degrabă un puseu de confesivită. Ce l-a declanşat? Pesemne că o serie de invitaţii de-a scrie texte cu valenţe autobiografice şi, prin ricoşeu, autoscopice. Ca să fiu riguros, adaug că două dintre invitaţii mi le-am trimis eu însumi – pentru tot atâtea texte despre armată şi despre piesele muzicale care ne-au marcat viaţa. Pe lângă ele, am răspuns apelurilor formulate în timp de Marius Chivu, Ioana Pârvulescu, Oana Bârna, Gabriela Tabacu, Radu Lupaşcu, Lidia Bodea sau Robert Şerban. Li s-au adăugat două texte scrise cu ani în urmă pentru revistele Dilema Veche şi Esquire. Şi ca să nu se spună că trăiesc doar din osânza volumelor colective, am scris două bucăţi special pentru această ocazie: „Am fost cândva femeie de onoare”, care dă titlul cărţii, şi „Nişte vulturi, un scobar, un autograf”.

-Volumul, așa cum spuneam, pare a fi asumat ”autobiografic”. Cu toate acestea, scriitorul ficționalizează mereu. Cât din povestiri este inspirat din fapte trăite de dvs. și cât din povestiri este ficționalizat?

Pare autobiografic fiindcă este autobiografic. N-am preluat din păţaniile sau din experienţele altora, pur şi simplu am făcut o triere a momentelor povestibile din viaţa mea şi m-am oprit asupra celor treisprezece din carte. Sigur, ficţionalizarea e greu de ocolit. Totul e să recurgi la ea într-o doză rezonabilă. La recitire, mi se pare că am respectat această cerinţă autoimpusă. Am schimbat câteva nume sau date din calendar, am şarjat în câteva rânduri, am inventat un personaj sau două din raţiuni strict literare. Însă osatura cărţii e biografie pură şi netrucată. Experienţa cazonă, de exemplu, e uşor de confirmat de toţi cei care au făcut armata odată cu mine la Corbu de Sus şi apoi la Constanţa, între 1979 şi 1980. La fel şi alte întâmplări. Nu am martori pentru primul text, „Rai care erai”, fiindcă pădurile, mistreţii şi urşii nu vorbesc, cum se întâmplă în ciclul Narniei. Dar vă asigur că păţania e autentică. Sunt un specialist în transpiratul pe răcoare.

-Care este povestea fotografiei de pe copertă, din ce text ar face ea parte?

E o fotografie cu o poveste nostimă şi care mă prezintă în ipostaza tânărului lipsit de alte griji în afară de cea a examenelor finale de la facultate. Aveam douăzeci şi trei de ani şi jumătate şi coboram, în februarie 1984, dintr-un personal sordid pentru câteva zile de stat la un hotel din Mamaia. Ce căutam iarna la mare? Nu raze de soare, fireşte, ci sex cu repetiţie. Făceam parte dintr-un grup de nelinişte hormonală compus, cred, din douăsprezece persoane. Mi s-a părut totuşi de prost gust să dedic o povestire unei săptămâni de mototolit cearşafuri. În schimb, Gabriela Maaz, colega mea de la Humanitas, a văzut fotografia (a apărut şi în deschiderea textului pe care-l scrisesem cu ani în urmă pentru volumul colectiv Casele vieţilor noastre) şi mi-a sugerat să o pun pe coperta cărţii, ceea ce am şi făcut. Îi mulţumesc şi pe această cale. Bun, şi de ce e nostimă povestea? Fiindcă această fotografie în decor hibernal este ecoul unei proze în care acţiunea se petrece tot la mare, dar vara. Este vorba de „Ne pupam, să trăiţi”, unde cam aceeaşi echipă îşi relua îndeletnicirile (adăugându-le de data asta plaja şi baia) în registru văratic.

-Ați mai face acum incursiuni în întuneric, în necunoscut, precum cea din ”Rai care erai”?

Nici în ruptul capului. Din două motive. Primul se leagă de o anume frondă pe care mi-am închipuit că o practic atunci şi care astăzi ar fi caraghioasă şi fără obiect. Atunci, în anii ’80, trebuia să plec cu autobuzul din Lugoj după-amiaza, să ajung la Chevereş pentru o şedinţă de apogeu al plictiselii şi să ratez astfel meciul de Cupa UEFA Real Madrid-FC Köln, pe care-l transmitea Televiziunea Iugoslavă (imposibil de prins la Chevereş). Un suporter devotat al Realului nu putea găsi o asemenea situaţiune acceptabilă. În plus, cum spuneam, mi s-a părut că refuzând autobuzul şi alegând să vin pe banii mei, dimineaţa la cinci, cu un tren din preistoria transportului pe şine, mă plasam, într-un fel atât de subtil încât nu-l percepea nimeni ca atare, împotriva sistemului. Al doilea motiv pentru care n-aş repeta experienţa e simplu. Azi pot să-mi văd Realul fără probleme la televizor, o dată sau chiar de două ori pe săptămână. Nu mai suntem în acele timpuri disperate care cereau măsuri disperate.

-Am descoperit în majoritatea cărților dvs. pasaje despre și cu fotbal, fie că vorbim de culegerile de perle, de ”Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri” sau de ”Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)”. Pasiunea dvs. pentru fotbal vă acaparează câteodată și se năpustește în literatură? Sau, dimpotrivă, este ceva deliberat și normal?

Sunt câteva lucruri de spus aici. În primul rând, e amuzantă stupoarea care încă îi ia în stăpânire pe unii oameni când află despre tine că, deşi scrii romane, eşti senior editor la Humanitas, traduci rafturi întregi şi vorbeşti despre cărţi la televizor, îţi place fotbalul. Li se pare, nu ştiu de ce, frivol şi ilogic. Cunosc chiar extremişti (oameni obraznic de inteligenţi şi insuportabil de citiţi) care asigură în stânga şi-n dreapta pe cine stă să-i asculte că fotbalul e o afacere pentru cretini. Aşa o fi. Înseamnă că Vargas Llosa, Rushdie, Eco, Hornby, Camil Petrescu, Cosaşu, Galeano şi alţii ca ei sunt sau au fost cretini. (Nu mai vorbesc de Dan Grigore, despre care ştiu că încă bătea mingea nu cu mulţi ani în urmă şi care face parte din Aristocratic Club Rapid.) Sunt onorat să îngroş rândurile acestei subpopulaţii fără şanse de reviriment, alături de alt „cretin” care mănâncă amestecat meciuri cu tratate de politologie şi cărţi de eseuri sau de filozofie, Traian Ungureanu. Pe urmă, trebuie spus că Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri nu e un roman despre fotbal, cum am auzit două-trei glasuri. E şi cu fotbal, ceea ce deja e altceva. Miza cărţii, deşi îmi displace să fac asemenea desluşiri, e foamea în trei dintre ipostazele ei marcate: foamea biologică, foamea de libertate şi foamea de succes. Aceasta din urmă e ilustrată de finala Ligii Campionilor din 2005 de la Istanbul. În Aştept să crăpi există o proză care pleacă dintr-o experienţă personală, însă în care fotbalul e doar vehicolul pentru transportarea altor idei. Faptul că îmi place fotbalul şi mă uit la el cu abandon despletit nu are drept consecinţă automată prezenţa lui în cărţile mele. Îmi plac şi Bruce Springsteen sau Anthony Hopkins, dar n-o să-i găsiţi în nimic din ceea ce am publicat.

-În ”Fuga mea cu Mark”, ați concluzionat: ”Un singur lucru regret: prea ai devenit al tuturor. Pe vremea când fugeam împreună de autoritatea autorităților erai doar al meu și simțeam că mie îmi cântai, nu altcuiva. Acum dau peste tine la Nîmes, la Lucca, la Stockholm, la Bruges, la Praga, la Amesterdam, la Royal Albert Hall, peste tot. Your middle name is YouTube. And I fucking hate that, old man. I fucking hate that.” Cam în același sens, scriam eu acum câțiva ani că Simona Halep ne-a fost confiscată nouă, celor care credeam în ea și când era pe locul 60. Este acest sentiment de ”confiscare” legitim? V-ați împăcat între timp cu YouTube și cu ”confiscarea” lui Mark Knopfler?

Aşa este, avem două tipuri de anexare, însă există o diferenţă între cazul Halep şi cazul Knopfler. Primul a devenit, cu viteză şi cu implicarea bezmetică a presei, cauză naţională. Toată lumea a început să se legitimeze prin Simona Halep şi, în numele acestei false omologări, să-i pretindă mereu prestaţii superlative. Se ajunsese la o situaţie jenantă: Simona Halep nu mai era chemată să câştige pentru ea, ci pentru a nu-şi dezamăgi remorcherii. Aşa ceva e de neadmis şi, din păcate, de neevitat. Cazul Knopfler, dacă putem vorbi de aşa ceva, ţine de egoismul meu: l-aş fi dorit pe Mark Knopfler numai pentru mine. L-aş fi vrut redus de la dimensiunea lui mondială la cea de confident, sprijin şi prieten doar al meu. Dacă la Simona Halep se putea vorbi de expandare, aici intra în joc, dimpotrivă, o prezumtivă contractare. În plus, cred că aţi sesizat şi o mică ipocrizie din parte-mi: da, Knopfler e pe YouTube în mii de variante, dar aşa şi nu altfel am ajuns să-l văd şi eu în atâtea locuri ale lumii. Şi tot aşa, cu o poftă crescândă de a-l vedea pe viu, am stat, ca atâţia alţii, pe YouTube şi mi-am închipuit că sunt acolo, cu el, la Nîmes, la Lucca sau la Sevilla. Până când, în fine, am găsit bilete la un concert al lui la Amsterdam, la Ziggo Dome, şi m-am simţit răsplătit.

-Amintirile din carte sunt, în majoritatea lor, amuzante. Totuși, apar și tonuri mai triste, mai ales în povestirea ”Medelugoj”, tocmai pentru că nostalgia conține, prin definiție, nuanțe mai gri. De ce atunci când ne amintim de copilăria de la țară, fiorii nu sunt numai de bucurie (deși copilăria a fost, în general, frumoasă, iar amintirile sunt adeseori concentrate pe lucrurile plăcute), ci și de tristețe, de pierdere a ”ceva” pe care nu-l mai putem regăsi?

Tocmai pierderea de care vorbiţi declanşează tristeţea. E firesc să se întâmple aşa, chiar şi atunci când copilul de pe vremuri a trăit ani paradiziaci. Ajuns la vârsta privitului în urmă, el ştie că oamenii care i-au înnobilat copilăria nu mai sunt. Şi că nu s-a schimbat doar peisajul afectiv, ci şi cel concret. Marginea de oraş unde îmi trăiam zilele în „La Medelugoj” a dispărut sub asaltul cartierelor noi. Peste întâmplările de atunci s-a turnat beton. Sigur, nimeni nu-ţi poate castra memoria, dar parcă vine o vreme când ai vrea să revezi aievea ce retrăieşti în minte. Şi nu poţi. Şi ţi-e ciudă, iar ciuda se distilează în tristeţea asta care se întinde uneori ca o umbră peste pagină. O umbră sfioasă, care aproape că îşi cere iertare că e silită să se ivească.

-Acum, când citiți, mai asociați lectura cu vreo ”dulcegărie”? Apropo, acum, copiii sunt deseori certați când se îndoapă cu glucide. Pe dvs., așa cum mărturisiți, părinții nu vă certau. S-a schimbat ceva în gândirea adulților de astăzi, de vreme ce suntem mereu cu gura pe copii?

Mi-ar plăcea să leg în continuare cititul de mâncatul bomboanelor sau de alte obiceiuri pe care opinia publică de astăzi le condamnă, mai ales că acum citesc mai mult decât atunci, iar pofta de „cofeturi” mi-e intactă. Însă am un diabet care mă cenzurează mai ceva ca Partidul Comunist pe vremuri. Aşa că de cele mai multe ori poftele mele rămân neîmplinite. Situaţia e cu atât mai păcătoasă cu cât dulciurile sunt singurele alimente care mă stârnesc cu adevărat. Aş putea trăi toată viaţa fără lactate, mezeluri, fleici sau legume, dar nu mă văd într-o existenţă neîndulcită. În copilăria mea, pe toţi pereţii magazinelor alimentare scria mare „Daţi copiilor dulciuri”. A urmat programul de aşa-zisă alimentaţie raţională introdus de Iulian Mincu în anii 1980, care a încercat să acopere cu o perdea de argumente medicale adevărul că prin magazine bătea vântul. Isteria de azi privind sănătatea copiilor şi felul cum îi batem la cap pe tema excesului de dulciuri e, până la un punct, explicabilă. Spre deosebire de anii ’80, acum am învăţat că orice poate fi transformat într-o problemă, dezbătut şi învelit în seminarii, sesiuni de comunicări ştiinţifice şi emisiuni TV în care se pronunţă de multe ori ageamii deplini. Campaniile de conştientizare mătură totul în cale. Suntem robii awareness-ului. În plus, părintele devine mult mai uşor victima panicarzilor profesionişti care văd pretutindeni tot felul de primejdii inexistente. Sigur, e nerecomandabil să vâri în tine trei prăjituri şi două îngheţate pe zi, indiferent dacă eşti copil sau adult. Dar cred că primul lucru pe care trebuie să-l controlezi tu, părinte, la copil e dacă mai ştie să meargă sau să alerge. Dacă nu cumva a delegat aceste deprinderi computerului sau smartphone-ului.

-În încheiere, pot spune că Nadine din ”Maxine, Francine, Nadine, terrine” m-a fascinat, așa cum v-a fascinat și pe dvs. Ce s-a mai întâmplat cu frumoasa ”franțuzoaică”?

Mă bucur că aţi remarcat-o, mai ales că majoritatea întrebărilor curioase au vizat-o până acum pe Sironica. „Domnule, chiar  a existat Sironica?” (Da, a existat, iar Florin Bican a confirmat acest fapt la lansarea de la Cluj a Femeii de onoare.) Vă dezamăgesc. N-am mai dat de juna franţuzită care asculta Električni Orgazam, spre deosebire de mama ei, pierdută în muzica lui Saint-Saëns. Pot doar să speculez că a plecat din ţară, cum au făcut mulţi lugojeni după 1989. Sau poate că şi-a deschis o şcoală de tenis în Banat. Sau poate a lucrat la un videochat. Nu ştiu, n-am mai văzut-o şi nu ştiu pe unde îşi face veacul astăzi. Însă ţin minte ca ieri acea terrine de crêpes aux oranges avec sa sauce caramel au beurre salé. N-ai voie să uiţi aşa ceva, dacă ţii cât de cât la demnitatea fiinţei tale.

Mulțumim.

(Sublinierile ne aparțin.)