Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Șapte Octombrie”, de Vlad Zografi, ce va apărea în curând la Editura Humanitas. Romanul va fi lansat la Târgul de carte Gaudeamus, sâmbătă, 17 noiembrie, la ora 17.00. Vor vorbi: Vlad Zografi, Lidia Bodea, Radu Paraschivescu. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
„Ce mă interesează, de fapt? Ce caut? Un singur lucru: fragilitatea.“
„Minciuna e mai sexy decât adevărul, tu știi foarte bine, ești scriitor.“
„M-am născut fără certificat de garanție și fără mod de întrebuințare.“
„Nu putem judeca trecutul, s-a depus prea adânc în noi, ca un sediment dur, o piatră la rinichi, uneori doare, alteori nici n-o simți, de evacuat nu poți s-o evacuezi orice ai face.“
Un roman încărcat de erotism și observații sarcastice, cu aventuri care țin de lumea literară și de lumea subteranei interlope. Dar mai presus de toate, un tandru roman de dragoste.
Fragment în avanpremieră:
„Ce mă interesează, de fapt? Ce caut? Un singur lucru: fragilitatea. Am să-ți dau o imagine. Îmi place marea, dacă aș avea bani, mi-aș cumpăra o casă pe malul mării, ceea ce nu se va întâmpla niciodată, bineînțeles. Îmi place să mă uit la valuri, pot să stau nemișcat o zi întreagă și să mă uit la valuri – epurează, te rog, afirmația asta de locurile comune… Să mă uit cu toată atenția, vreau să spun. În momentul când creasta se ascute la maximum, chiar înainte să se spargă valul, o pulbere fină de stropi se împrăștie dusă de vânt. Durează o fracțiune de secundă. Asta e. O broderie care se destramă în orice mâini muritoare. Dar nu pot ajunge la fragilitate decât prin violență, prin sânge, oase rupte, carne sfâșiată. Nu, nu e un paradox, sau, dacă vrei, e, n-are importanță, totul e paradoxal. Da, știu că în poezia mea există multă violență, dar e o violență fragilă. Marea e violentă, valul e violent, pulberea aceea de stropi e fragilă, nici n-o vezi dacă nu ești atent.
Și istoria e fragilă. Când eram tânăr, mi-a venit o idee, m-am gândit așa: Pământul trebuie să fie ca o bandă de magnetofon, poate că ai auzit de magnetofoane, acum nu mai sunt la modă, au ieșit din uz, ca o bandă de magnetofon, zic, pe care s-au înregistrat toate evenimentele, și eu am vrut să citesc banda asta de magnetofon, să reconstitui istoria în fiecare detaliu, să recuperez fragilitatea timpului. Proust? Nu mă dau în vânt după el, prea limfatic. Arheologie? Da, într-un fel, însă o arheologie completă, cum ar veni, o arheologie absolută… Totuși, arheologia te duce cu gândul la ceva mort, or fragilitatea e vie, e singurul lucru viu, tot ce nu e fragil e mort. Și muzica e vie, pentru că e efemeră, un sunet dispare în momentul infinitezimal în care a apărut, nu există nicăieri, nu poți să-l apuci, se destramă ca broderia valului. Nu, n-am făcut niciodată muzică, nu mă pricep, cânt numai din gură, prost, am o voce hârâită, după cum îți dai seama.
Literatura română? Hmmm. Nu e bine să vorbesc despre asta, s-ar întoarce împotriva mea, mă rog, sunt obișnuit. Da, în particular spun multe, e altceva. În fine, noi ne exprimăm cu adevărat doar în anonimatul cârciumilor, în efemeritate și ratare. Fragilitate, cum bine spui, dar nu vorbesc acuma neapărat despre mine. E o tâmpenie să ieși din condiția ta, însă lumea e tâmpită, vrea bani, vrea industrie – industrie literară, la asta mă refer. Sigur, și industrie în general. Înaintea industriei au fost artizanii, olarii, de pildă, fiecare și-a lăsat amprenta pe vas, și-a lăsat acolo tremurul mâinii, răsuflarea, n-are a face că a rămas necunoscut… Cum ar fi să citești vasul ca pe-o bandă de magnetofon, sau mai curând ca pe un disc? Îți trebuie un ac fin, nu-i așa? Mă gândesc la pick-up-urile de pe vremuri, nu le-ai apucat. Când îți vine un industrial, n-ai nevoie de nimic, îi citești codul de bare pe ceafă, râde la comandă, scrie SMS-uri cu emoticoane, aruncă poze pe facebook, chestii dintr-astea. Bineînțeles, și în literatură e exact același lucru. Nu te lua după aparențe, sofisticării ieftine… Și în nici un caz după stil, stilul se învață ca o limbă străină, ca portugheza, de pildă. Bun, ești vorbitor de portugheză, dar asta nu te împiedică să fii un imbecil, un portughez imbecil, ce, ei n-au imbecili? Au, îți spun eu, deși n-am călcat niciodată prin Portugalia. Nu, eu am fost numai în Redege, mi-a ajuns. Să revin la literatura noastră. De fiecare dată când ia forme ambalabile, exportabile, devine artificială, încremenită, mecanică, palidă, fățarnică, scremută. Da, da, chiar așa, poți să consemnezi, mi-e indiferent. Oricum, scriitor de succes e o contradicție în termeni.“
Interviul mi-l luase o fătucă entuziastă, n-a priceput nimic. L-a publicat într-o „prestigioasă revistă literară“ în momentul meu de glorie, singurul moment de glorie, pentru care mai târziu avea să-mi fie rușine, dar acum mă gândesc că ar putea fi un argument în favoarea statuii de bronz. Primisem Premiul – bani și ceva publicitate de căcat. A fost o surpriză pentru toată lumea, abia după aia am înțeles ce se petrecuse. Doi scriitori industriali, fiecare dat ca sigur câștigător al Premiului, se certaseră urât, la fel și criticii care-i împingeau de la spate, se ajunsese într-o situație complicată, orgoliile trebuiau menajate. Și atunci, propunerea neverosimilă ca eu să fiu premiat a devenit verosimilă, ba chiar necesară pentru ieșirea din criză – deranjându-i pe toți deopotrivă, nu deranjam pe nimeni, nu mă împingea nici un critic de la spate. Unii au fost scandalizați, au scris articole furioase, alții au râs. Nu-mi păsa, defilam pentru prima dată în viață pe covorul roșu, în pas săltat, ca soldații mei redegiști, sub privirile complice ale membrilor juriului, mulțumiți de alegerea excentrică. Vreme de două săptămâni am fost căutat, fotografiat, filmat. Și, însoțit de Poeții Porcăriei, am mâncat la restaurant mușchi de vită în sânge cu cartofi prăjiți – ceea ce nu i-a împiedicat să mă ia la mișto cu fiecare îmbucătură alunecând pe calea mațelor.
Dar fătuca n-a reținut în interviul publicat chiar tot ce-am zis. Când am pomenit de șoricei s-a arătat mirată, nu i-am explicat, putea deduce – habar n-am ce-o fi dedus, ca să fie sigură că nu calcă în străchini, a suprimat cuvântul și, odată cu el, vreo zece minute din dialog. Pe urmă, deși tânără, s-a dovedit suspect de precaută, n-a lăsat să fie tipărită o afirmație absolut inocentă: vulgare nu sunt organele genitale, erecte sau blegi, încopciate sau nu, vulgare sunt mediocritatea, conformismul și platitudinea, vulgară e pudoarea, trucată sau netrucată, pudicii sunt adevărații obsedați sexual, ei sunt microbul pervers al literaturii. Nimic neortodox aici, mi-e și jenă de asemenea truisme, așa că nu-i surprinzător că a eliminat complet lunga mea analiză privind categoriile de șoricei: criptofelaționiști, felaționiști, felaționari și felaționizanți. În fine, prea mândru de ce-am zis în interviu nu sunt, mă luase valul, am debitat și eu platitudini – așa e când primești un premiu. M-am bălăcit ceva în gloria lui, dar blasfemia nu putea merge prea departe, mai ales că următorul interviu, luat de altă fătucă, s-a dovedit a fi în întregime nepublicabil – de fapt, am exagerat anume, rolul în care intrasem din pură întâmplare mă enerva. Peste ani aveam totuși să regret unele dintre avantajele lui, de pildă acela de a nu fi obligat să păzești noaptea sediul falșilor ecologiști.
(…)
Erau vremuri complicate – mizerie, excitație, Gorbaciov. Vrând-nevrând, ieșisem din poezie, aveam un mic televizor Sport, mă uitam la bulgari, ascultam Europa Liberă, așteptam schimbarea fără să mi-o pot închipui. Eu munceam în continuare la Arta Aplicată, Silvia la Editura Ion Creangă, făcea ilustrații, dar și cărțile pentru copii apăreau foarte rar în penuria aia generală. Trăiam sub o presiune infernală – tocmai infernul de care vorbea nebunul din autobuz –, de asta ne-am gândit să ne căsătorim. În pragul unei explozii, omului îi deraiază mintea. Iată motivul pentru care, deși atunci n-am scris nici un singur vers, Silvia ar merita să mă însoțească în grupul statuar, un fel de-a ne căsători – postum în cazul meu. Nenorocirea e că de timpul trăit alături de ea se leagă un eveniment care avea să-mi arunce în aer tot universul, fără să-l pot recompune apoi așa cum fusese, un eveniment care mă ține prizonier și aici, în golul meu extraterestru, ca pe insecta din bulgărele de chihlimbar.
Zăceam tolăniți în pat, îi pieptănam cu degetele părul lung, îi mângâiam umerii, șira spinării, când a sunat telefonul – ah, telefonul fix, ce dor mi-e de soneria lui zbârnâitoare! Era Cotigaru. „Citește Război și pace“, mi-a zis precipitat. În limbajul nostru secret, născocit de teamă că ne-ar fi ascultat telefonul (cine dracu eram noi ca să fim ascultați!), asta însemna să dau drumul la radio. Europa Liberă, bineînțeles. Și am dat drumul: căzuse Zidul Berlinului. Silvia țopăia de fericire, m-a strâns în brațe, m-a sărutat, eu am rămas încremenit, nu înțelegea, continua să mă sărute, continua să țopăie. „Ce-i cu tine?“ m-a întrebat. N-am fost în stare să-i răspund. Închisesem ochii, stăteam cu bărbia înfiptă în piept și-mi mușcam buza. După un timp imposibil de cronometrat, mi-a spus: „Vrei să plec?“ „Pleacă“, i-am zis.
Căderea Zidului, sigur, într-un fel m-a bucurat, era un semn bun, valul schimbărilor avea să ajungă peste vreo lună și la noi, m-am bucurat și atunci, erau evenimente care-mi influențau direct viața, inutil să vorbesc despre asta, dar căderea Zidului însemna pentru mine și altceva – iar acest altceva, oricât de paradoxal ar părea, s-a dovedit a fi mai important. Ce se va alege de lumea pe care am cunoscut-o când eram tânăr? mă întrebam. Paradisul meu. Fusesem fericit acolo, chiar dacă mă urmărise Securitatea lor, creionul mecanic portocaliu cu mină de zero virgulă șapte de la Dresda mi-l cumpărasem, creionul care era totuna cu poezia, și care nu va mai fi niciodată produs, țara producătoare va înceta să existe, vor apărea alte creioane, lucioase, metalice, electronice, refegiste. Dacă mi se rupea creionul fragil din plastic, n-aveam de unde să-mi procur unul identic. Va dispărea și Trabantul, atât de simpaticul Trabant pe care-l admirasem prin toate orașele Redegeului, cu gândul că într-o bună zi voi învăța să conduc și, după cinci sute de mii de piei ștanțate și pictate, îmi voi cumpăra un Trabant gălbui, la fel ca al Sabinei, walkiria mea de la Reisebüro. Fără să fi învățat vreodată să conduc, îmi dau seama acum că Trabantul era singura mașină care mi s-ar fi potrivit.
Câtă vreme exista Zidul, exista și Berlinul de Vest, zărit ca o minune dincolo de Zid, exista tentația, exista un scop, exista absolutul – și uite că absolutul s-a dus în pizda mă-sii, îmi ziceam, după ce și la noi a căzut comunismul. Afară dispăruse, cu tot farmecul lui care, prin talentul creionului portocaliu, pătrundea în poeziile mele. Acum se putea trece dincolo fără să-ți bați capul, viața se banalizase, se vulgarizase iremediabil. Și cum să mai sărbătoresc eu ziua de Șapte Octombrie, ziua națională a deconstipării mele? Cine va mai mărșălui pe Karl-Marx-Allee, în același ritm cu marșul meu interior, cu tancurile și rachetele din mine, în muzica aceea hipnotic săltată? Cine își va mai cumpăra crenvurști de la Imbiss? Unde dispăruse țara care a fost și a rămas singura mea străinătate? Cum poate fi ceva mort și viu în același timp? Mort în lumea din jur, viu în mine. Nu înțelegeam, nu puteam accepta. Sigur, Zidul fusese o aberație, existența Redegeului fusese o aberație, aberație fusese și obsesia mea pentru Redege, fericirea infantilă pe care o trăisem acolo – dar aberația asta intrase în constituția mea intimă, în codul meu genetic. Paradisul meu locuise într-o aberație care a fost distrusă, însă nostalgia paradisului continua să pulseze în mine și îl făcea să rămână viu. După ce m-am lăsat zăpăcit de toate gândurile astea, am hotărât să schimb semnificația datei de Șapte Octombrie: am decretat-o ziua mondială a aberației. A aberației care sunt eu – ultimul cetățean redegist. Aveam să comemorez apoi în fiecare an ziua mondială a aberației, iar unicul obiect de valoare pe care-l posedam era creionul mecanic portocaliu cu mină de zero virgulă șapte.
Despre autor:
VLAD ZOGRAFI s-a născut la Bucureşti în 1960. A absolvit Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti în 1985. În perioada 1990-1994 a beneficiat de o bursă din partea guvernului francez şi şi-a susţinut doctoratul în fizică atomică la Paris. A publicat câteva articole în domeniul fizicii atomice teoretice în reviste internaţionale de specialitate. A debutat în februarie 1990 în România literară, cu o povestire, fiind prezentat de criticul Nicolae Manolescu. A publicat proză (Genunchiul stâng sau genunchiul drept, 1993, şi Omul nou, 1994), apoi teatru (Isabela, dragostea mea, 1996, Oedip la Delphi, 1997, Regele şi cadavrul, 1998, Viitorul e maculatură, 1999, America şi acustica, 2007, Petru, 2007, Toate minţile tale, 2011). După piesele lui au fost puse în scenă mai multe spectacole.
