Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Nouă povești muzicale”, transcrierea conferințelor din seria „Vorbe despre muzică și muzicieni”, organizate de Fundația Calea Victoriei și dirijorul Tiberiu Soare.
Vă reamintim că Fundația Calea Victoriei a lansat o campanie de crowdfounding pentru publicarea acestei cărți. Dacă te bucură universul fermecător al muzicii clasice și îți dorești ca simfoniile celebre să fie accesibile unui public cât mai larg, te așteptăm pe platforma de crowdfounding wearehere.ro. Ne poți ajuta prin donații și promovând pe pagina ta de Facebook această campanie de crowdfunding care va face posibilă publicarea unei cărți unice în peisajul cultural românesc. Campania se desfășoară până la data de 22 Aprilie 2016.
Fragment în avanpremieră:
Ravel era o personalitate puternică. Și-a căutat și el o vreme drumul în această baie de sunete care făceau apel la senzorialitate și care reprezentau moștenirea lui Debussy. Dar, treptat, limbajului lui se purifică și se simplifică. Ravel ajunge la un fel de austeritate în exprimare și avea să devină unul dintre promotorii unui curent foarte în vogă până prin Al doilea Război Mondial, numit neoclasicism. Acest curent l-a inspirat și pe Erik Satie13, un alt compozitor foarte interesant și un personaj extrem de bizar. Ravel a fost unul dintre cei mai mari neoclasici, alături de Serghei Prokofiev. Sunt primii doi mari titani ai compoziției neoclasice din prima jumătate a secolului al XX–lea. Neoclasicismul reprezenta revenirea la niște valori din trecut, dar filtrate prin mijloace moderne de expresie. Era un neoclasicism foarte diferit de paseismul lui Saint-Saëns. Nu era nici vorbă de revenire la un trecut idealizat. Era un raccourci, o privire specială aruncată în urmă, către alte epoci.
Ravel are, spre exemplu, o piesă care se numește Pavană pentru o infantă defunctă. Este o piesă superbă, de câteva minute. Ravel era amator de miniaturi, nu era adeptul lucrărilor extinse. Nu a scris niciodată lucrări de o foarte mare întindere, dar tot ce a scris este de Școala franceză și Impresionismul în muzică: Geometria norilor un rafinament ieșit din comun. A rămas celebru pentru acel Boléro, care nu reprezintă nimic altceva decât două teme orchestrate, aflate în alternanță, repetate de 18 ori plus una, când în sfârșit modulează, de fiecare dată etalate în Do major.
Este celebră întâmplarea de la Opera din Paris când, pe acest Boléro, Camille Saint-Saëns, exasperat de repetiția temelor în aceeași tonalitate, a ieșit din sala de concert. Saint-Saëns se plimba nervos, fumând pe holul lojelor, când, la un moment dat, o doamnă l-a întrebat dacă nu ar vrea să intre, pentru că piesa a început. Iar el îi răspunde că așteaptă să moduleze. Era ceva obsedant. Acesta era felul în care Maurice Ravel vedea muzica. Era în stare să stea pe un centru sonor cât era nevoie, până era sigur că starea de hipnoză pe care o urmărea el intra cumva în mintea ascultătorilor. Ravel a scris și o operă superbă, Ora spaniolă, care nu a fost primită foarte bine, pentru că oamenii nu au înțeles la vremea respectivă acest tip de muzică, prea nou pentru ei. L’Heure espagnole lucrează cu multe motive care l-au obsedat pe Ravel de-a lungul întregii vieți. Una dintre piesele care au precedat această operă se numește Alborada del gracioso și este o fantezie pe teme spaniole. Dacă serenada se cântă după apusul soarelui, alborada era melodia care se cânta sub balconul iubitei la răsăritul soarelui. De fiecare dată când întâlnesc piesa aceasta, fie sub formă de partitură, fie când o aud, nu mă pot abține să nu mă gândesc la Arlechinul lui Picasso. Dacă ne jucăm puțin cu paralelismele, putem face o legătură directă între estetica lui Monet și a lui Debussy, iar Picasso poate fi asemuit cu Ravel. Întotdeauna i-am considerat spirite înrudite. Au amândoi o anumită iuțime de spirit și o eleganță deosebită. Inițial, piesa a fost scrisă pentru pian, apoi orchestrată chiar de Ravel.
Atunci când abordează chestiuni dificile din punct de vedere tehnic. Mă feresc de superlative, dar cred că Ravel a fost cel mai mare orchestrator care a trăit vreodată. Pentru mine, el a fost cel mai mare profesor de orchestrație. Am avut profesori extraordinari de orchestrație, precum Nicolae Beloiu sau Christian Berger. Beloiu venea direct pe tradiția lui Ravel, fiindcă învățase de la Theodor Rogalski, care făcuse orchestrațien la Paris cu Ravel. Eu sunt la a patra mână. Dar cel mai mare profesor de orchestrație pe care l-am avut a fost însuși Ravel, prin studiul partiturilor sale. Este incredibil ce poate face omul acesta în scriitura de orchestră. Lucruri care în scris, în partitură, par deconcertant de simple sună într-un fel așa cum nu te-ai fi așteptat. Avea ceea ce se numește auz timbral. Scria o melodie și și-o putea imagina cântată de orice fel de instrument sau combinație de instrumente.
De ce v-am spus că perechea Debussy-Ravel este, după părerea mea, un miracol? Pentru că toată muzica franceză, până în zilele noastre15, este străbătută de două tendințe, nu neapărat antagonice. Mai degrabă, putem spune că ele se completează. Pe de o parte, avem disciplină și rigoare, iar pe de altă parte, fantezie și libertate. Vă pot spune acum, în încheiere, că Debussy a văzut în libertate adevărata disciplină, iar Ravel și-a găsit libertatea în disciplină. Ravel avea o fantezie debordantă și și-a dat seama că trebuie să se supună unor constrângeri și să se țină de ele. Acesta este balansul miraculos între cei doi compozitori. Debussy credea că nu poți altfel decât eliberându-te, iar Ravel credea că nu poți altfel decât disciplinându-te.
