Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Luna şi focurile”, de Cesare Pavese, apărut de curând la Editura Polirom, Colecția Biblioteca Polirom. Esențial, în traducerea lui Florin Chiriţescu. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
Considerată de critici cartea cea mai frumoasă a lui Cesare Pavese, Luna şi focurile este ultimul roman al scriitorului. Întors din America după cel de-al Doilea Război Mondial, protagonistul, poreclit Ţiparul, îl regăseşte în satul său natal din Italia pe Nuto, un vechi prieten. Cei doi încearcă să refacă traseul unei copilării şi al unei adolescenţe trăite în privaţiuni, dorind totodată să afle ce s-a petrecut în anii lungi şi îngrozitori ai fascismului. Pe măsură ce descoperă o poveste secretă şi teribilă din timpul războiului – în care trădarea, sexul şi moartea se amestecă în chip tragic –, îşi dau seama că fantomele trecutului continuă să bîntuie prezentul.
Fragment în avanpremieră:
În vara aceasta am coborât la hotelul Angelo, situat în piața satului, unde nu mă cunoștea nimeni : atât de grozav am ajuns. Nici eu nu mai cunoșteam pe nimeni în sat ; pe vremea mea veneam aici rar, și ședeam pe drum, pe maluri, ori prin curțile oamenilor. Satul e așezat cu mult mai în susul văii, apa râului Belbo trece prin fața bisericii, cam la o jumătate de ceas înainte de‑a se lăți pe sub dealurile mele.
Venisem să mă odihnesc vreo cincisprezece zile și s‑a potrivit să fie tocmai de Sfânta Maria. Cu atât mai bine ; forfoteala străinilor, viermuiala și larma din piață l‑ar fi făcut până și pe un negru să treacă neobservat. Am auzit zbierete, cântece, bufnituri de minge ; când se întuneca – focuri și plesnitori ; s‑a băut, s‑a râs prostește, au umblat în procesiune, trei nopți de‑a rândul s‑a dezlănțuit în piață dansul și s‑au auzit mașinile, trompetele, pocnetul puștilor cu aer comprimat. Aceleași zgomote, același vin, aceleași figuri de altădată. Băiețașii care se fugăreau printre picioarele oamenilor erau aceiași ; baticurile, perechile de boi, parfumul, sudoarea, ciorapii femeilor pe picioarele negricioase – toate erau aceleași. Ca și veselia, necazurile, ori logodnele de pe malul râului. Noutatea am descoperit‑o atunci când, cu cei câțiva bănuți din prima mea leafă, m‑am aruncat în vâltoarea serbării, trăgând la țintă și dându-mă în scrânciob; făcuserăm să plângă toate fetișcanele cu coade și nici unul din noi nu știa încă de ce bărbații și femeile, tinerii pomădați și fetele făloase se ciorovăiau, se strângeau în brațe, își surâdeau gură‑n gură și dansau împreună. Noutate pe care acum o știam și timpul acela trecuse. Nuto, care rămăsese aici, Nuto tâmplarul de pe Salto, complicele primelor mele raite la Canelli, cântase apoi zece ani din clarinet la toate serbările, la toate jocurile din vale. Pentru el lumea fusese o neîntreruptă sărbătoare, timp de zece ani. Cunoștea toți bețivii și saltimbancii, toate petrecerile din sate. De un an, ori de câte ori pot trage câte o fugă, trec să‑l văd. Casa lui e în inima coastei, pe Salto ; dă în plină șosea. Jur-împrejur miroase a lemn crud, a flori și a talaș, așa încât, pe vremea când ședeam la Mora, mie, care veneam dintr‑o cocioabă și dintr‑o bătătură țărănească, toate astea‑mi păreau o altă lume : simțeam mirosul străzii, al muzicanților, mirosul clădirilor din Canelli, unde nu mai fusesem niciodată.
Acum Nuto e însurat, un om făcut, muncește și dă și altora să muncească, dar casa lui a rămas neschimbată sub soare, cu glastre de mușcate și leandri la fereastră sau la intrare. Clarinetul e agățat de dulap ; la ei umbli pe talaș ; aruncă talașul cu coșurile în râpa de sub Salto – o râpă uscată toată vara și năpădită de salcâmi, de ferigi și de soc.
Nuto mi‑a spus că a trebuit să se hotărască – ori tâmplar, ori muzicant – și așa, la moartea lui taică‑su, după zece ani de petrecere, a lăsat clarinetul să se odihnească. Când i‑am spus pe unde umblasem, mi‑a răspuns că mai știe și el câte ceva de pe la lumea din Genova și că prin sat umblă vorba că înainte de plecare găsisem o oală cu aur la piciorul podului. Glumeam.
— Poate acum, am spus eu, o să iasă la iveală și taică‑meu.
— Taică‑tu, răspunde Nuto, ești tu.
— Frumusețea e că‑n America, spun eu, toți sunt bastarzi.
— Uite ș‑asta, răspunde Nuto, e ceva care trebuie îndreptat. De ce adică să fie câte unul care să n‑aibă nici nume, nici casă ? Nu suntem cu toții oameni ?
— Lasă lucrurile așa cum sunt. Eu m‑am descurcat și fără nume.
— Tu te‑ai descurcat, spune Nuto, și nimeni n‑o să îndrăznească să zică ceva ; dar cei care nu s‑au descurcat ? Nici nu știi câți amărâți trăiesc pe dealurile astea. Când umblam și cântam, pe oriunde se dădea mâncare de pomană, vedeai idioți, damblagii, oameni fără căpătâi. Copii de bețivi și de servitoare fără minte, care ajung să trăiască mâncând cotoare de varză sau coajă de copac. Ba se mai găsesc și unii care să râdă de ei. Tu te‑ai descurcat, zice Nuto, pentru că de bine, de rău ai găsit o casă în care să te adăpostești ; mâncai puțin la Padrino, dar mâncai. Nu trebuie să spui c‑o să se descurce și alții ; trebuie să‑i ajuți.
Îmi place să vorbesc cu Nuto ; acum suntem bărbați, ne cunoaștem ; dar la început, pe vremea când eram la Mora și munceam la Padrino, el, care are trei ani mai mult decât mine, știa să fluiere și să cânte la chitară, lumea‑l căuta și‑l asculta, vorbea cu oamenii mari, vorbea cu noi, copiii, făcea cu ochiul femeilor. De pe atunci mă țineam după el și adesea lăsam orice la o parte ca să dau fuga cu el la Belbo pe mal, să intrăm în apă sau să fărâmăm niscai cuiburi. El îmi spunea ce trebuie să fac ca să mă respecte lumea la Mora, iar după asta, seara, venea la noi în bătătură ca să păzim casa. Și acum îmi povestea despre viața lui de muzicant. Satele prin care umblase le aveam în jurul nostru, ziua senine și împădurite, sub soare, iar noaptea cuiburi de stele pe cerul negru. Împreună cu tovarășii de orchestră pe care îi instruia el sub un șopron, sâmbăta seara, picau la petrecerile de la Gară cât ai clipi din ochi ; apoi, timp de două, trei zile nu închideau nici gura, nici ochii, lăsând clarinetul să ia paharul, lăsând paharul să ia furculița, pe urmă iar clarinetul, goarna, trompeta, pe urmă iar mâncau și iar beau și iar mai cânta câte unul, singur, apoi o gustare, masa mare întinsă pentru seara și petrecere până dimineața. Se făceau serbări, procesiuni, nunți ; se făceau întreceri cu alte orchestre. În dimineața zilei a doua sau a treia, coborau năuciți de pe podișca de lemn ; era o plăcere să‑ți cufunzi capul intr‑o găleată cu apă, sau măcar să te întinzi pe iarba pajiștii între căruțe, șarete ori grajdurile cailor sau ale boilor. Cine plătea ? întrebam eu. Comunele plăteau, familiile mai avute, cei mândri, care mai de care. Și primii la mâncare, spunea Nuto, erau mereu cam aceiași.
Despre autor:
Cesare Pavese (1908-1950) este unul dintre cei mai mari scriitori italieni ai secolului trecut. Creier al Editurii Einaudi, i-a condus filiala de la Roma pînă după război. A tradus din literatura de expresie engleză a vremii, făcînd cunoscuţi publicului italian autori ca Gertrude Stein, John Steinbeck, John Dos Passos, Ernest Hemingway, William Faulkner, Herman Melville şi James Joyce. Poet, prozator şi eseist, Pavese este autorul unui jurnal-capodoperă, Meseria de a trăi. La Editura Polirom au mai apărut Femei singure (2014), Vara de neuitat • Plaja (2015) şi Noapte de sărbătoare şi alte povestiri (2016).
