Filme-cărți.ro vă prezintă un fragment în avanpremieră din volumul ”Istorie și rasism. Ideea de rasă de la Iluminism la Donald Trump”, de Marius Turda, Maria Sophia Quine, titlu ce apăre săptămâna aceasta la Editura Polirom, Colecția Historia. Traducere de Marius-Adrian Hazaparu
Despre carte:
„Ideea de rasă are o lungă istorie discontinuă şi eterogenă. Şi se reinventează mereu, adesea prin redescoperirea şi combinarea unor ingrediente vechi, uitate, refulate ori cenzurate, prin schimbarea paradigmelor – de la filosofie, lingvistică şi antropologie la antropogeografie, medicină, genetică, eugenism şi biopolitică. Lucrarea semnată de Marius Turda, unul dintre cei mai valoroşi specialişti internaţionali ai acestei problematici, şi de colega sa Maria Sophia Quine este o sinteză istorică şi critică a evoluţiei conceptului de rasă din Epoca Luminilor pînă astăzi. Adică istoricizarea şi contextualizarea unei idei plasate între negare/relativizare constructivistă şi absolutizare esenţialistă, între universal (natura umană) şi particular (ierarhizarea grupurilor şi indivizilor între sublim şi monstruos).” (Sorin Antohi, membru în Academia Europaea)
„Fetiş într-o vreme, tabu într-alta, conceptul de rasă marchează – mai mult decît oricare altul – joncţiunea dintre disciplinele ştiinţifice şi cele umane. Tocmai de aceea, istoria conceptului de rasă este deopotrivă o arheologie a imaginarului ştiinţific şi o incursiune ştiinţifică în imaginarul comun, aşa cum îl sedimentează tradiţia culturală. Departe de a colora doar peisajul (pitoresc) al trecutului, un asemenea exerciţiu ne permite să focalizăm, lucid şi atent, cîteva din marile probleme ale prezentului. Imigraţia – ce readuce în atenţie tema străinului (şi problematizarea identitară) –, pe de o parte, biotehnologiile şi Inteligenţa Artificială – care ne trimit la meditaţia asupra ireductibilului uman –, pe de alta, sînt doar orizontul cel mai vizibil al actualizării dezbaterilor pe care le-a cunoscut istoria conceptului de rasă. Marius Turda şi Maria Sophia Quine ne poartă – cu o erudiţie dublată de un stil clar – printre avatarurile, adesea surprinzătoare, ale acestui concept. Asemenea realităţii pe care pretinde a o numi, «rasa» e cînd ceva evident şi cu neputinţă de definit, cînd ceva bine fixat teoretic, dar imposibil de descoperit în realitate. Această evanescenţă, cu amestecul ei de lumină şi întuneric, irizează deasupra unei istorii ai cărei purtători sîntem.
E raţiunea pentru care cei doi autori ne invită să gîndim şi să asumăm critic moştenirea acestui concept ambiguu (dar inconturnabil) al culturii noastre.” (Mihai Maci, lect.univ.dr., Universitatea din Oradea)
Fragment în avanpremieră:
Un mit naţional este o colecţie de naraţiuni multiple care „pune în scenă semnificaţia istorică a unui popor şi a unei culturi, reducînd secole de experienţe la o constelaţie de metafore seducătoare”. Naraţiunea „recapitulează experienţa acelui popor”, „repetă viziunile lui cu privire la acea experienţă” şi „reduce experienţa şi viziunea deopotrivă la o paradigmă”. Un mit naţional care nu reuşeşte să evoce un sentiment al „identificării totale şi al participării colective” încetează să mai funcţioneze ca naraţiune fondatoare a comunităţii. Potrvit istoricului culturii Richard Slotkin, miturile trebuie să deţină „o putere evocatoare”. El a denumit „arhetipuri universale” acele naraţiuni care demonstrează „acest tip de putere în mod constant în multe culturi pentru lungi perioade de timp”, iar pe cele care funcţionează în general numai în interiorul unei singure culturi le-a numit „arhetipuri culturale” şi „mituri culturale”. În cazul oricărei ţări din lume, fie ea România, Turcia sau Statele Unite, există o tradiţie veche de afirmare a importanţei publice a miturilor culturale referitoare la origini şi destinul istoric. De exemplu, în secolul al XVIII-lea, românul transilvănean Samuil Micu (1745‑1806) propunea doctrina continuităţii daco-romane în Transilvania, urmărind să demonstreze că românii se trăgeau direct din romanii care se stabiliseră în provincia Dacia în secolul al II-lea e.n. Acesta s‑a dovedit a fi cel mai important mit al naţionalismului românesc care a supravieţuit pînă în ziua de azi. Puterea sa a rezultat din faptul că teoria continuităţii istorice întruchipa ceea ce Micu şi generaţiile de naţionalişti care i‑au urmat vedeau drept elemente constitutive ce defineau caracterul şi identitatea distinctive ale poporului român. O interpretare puternic idiosincrasică a trecutului şi fidelitatea faţă de ideea de naţiune au garantat succesul teoriei continuităţii istorice în România modernă pînă în ziua de azi.
Naţionaliştii dornici să disemineze idealurile sentimentului patriotic şi ale curajului prin intermediul naraţiunilor şi miturilor despre originile naţionale au putut să apeleze la „fapte” în aparenţă indiscutabile şi obiective şi la „adevăruri” incontestabile despre existenţa ierarhiilor rasiale determinate biologic. De exemplu, una dintre primele încercări de studiu antropologic şi craniologic asupra românilor îi aparţine medicului Mihail Obedenaru (1839‑1885), care, în 1874, s‑a prezentat în faţa colegilor de la Société d’Anthropologie de Paris (Societatea de antropologie de la Paris) cu trei cranii, dintre care unul, susţinea el, era „dacic”, întrucît „semăna cu chipurile dacice reprezentate pe Columna lui Traian” din Roma. Cercetările incipiente în ramura craniologiei derulate de Obedenaru au fost dezvoltate în cartea sa din 1876 La Roumanie (România), în care autorul sugera că românii erau „brahicefali” (cu craniul aproape rotund). Nu a fost o întîmplare faptul că unul dintre primii antropologi români şi‑a ajustat cu promptitudine cercetările de craniologie în aşa fel încît acestea să reflecte preocuparea naţională de atunci faţă de etnogeneză şi continuitatea istorică.
Despre autori:
Marius Turda a studiat istoria la Universitatea din Bucureşti, Central European University din Budapesta (CEU) şi Universitatea Oxford. Este profesor la Oxford Brookes University şi director al Centrului de Istorie a Medicinei al aceleiaşi universităţi. A fost director fondator al Institutului Cantemir de la Universitatea Oxford şi este editorul colecţiei de istoria medicinei de la CEU Press. A publicat numeroase cărţi, atît ca autor, cît şi ca editor, dintre care menţionăm: Eugenics and Nation in Early Twentieth Century Hungary (Palgrave Macmillan, 2014), Crafting Humans: From Genesis to Genetics and Beyond (V&R unipress, 2013), The History of Eugenics in East-Central Europe, 1900-1945: Text and Commentaries (Bloombury, 2015), Religion, Evolution and Heredity (University of Wales Press, 2018), Teleology and Modernity (Routledge, 2019). De acelaşi autor la Editura Polirom a apărut Eugenism şi modernitate. Naţiune, rasă şi biopolitică în Europa (1870-1950) (2014).
Maria Sophia Quine a fost senior lecturer de istorie europeană modernă în cadrul Departamentului de istorie de la Queen Mary, University of London. A mai publicat Population Politics in Twentieth Century Europe: Fascist Dictatorships and Liberal Democracies (Routledge, 1995), Italy’s Social Revolution: Charity and Welfare from Liberalism to Fascism (Palgrave Macmillan, 2002) şi „Racial «Sterility» and «Hyperfecundity» in Fascist Italy: The Biological Politics of Sex and Reproduction”(Fascism, 1, 2012, pp. 92-144).
