Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Intelighenția basarabeană azi. Interviuri, discuții, polemici despre Basarabia de ieri și de azi”, de Vasile Ernu, apărut de curând la Editura Cartier. Amănunte despre carte puteți descoperi și în prefața acesteia, publicată pe Ernu.ro.
Iată, la început, câteva amănunte despre acest fragment:
Interviu cu Petru Negură
Petru Negură este unul dintre intelectualii „noului val basarabean”, care vine cu o perspectivă proaspătă, actuală și ne ajută să înțelegem mai bine o epocă foarte tulbure a unei Basarabii destul de necunoscute, în ciuda clișeelor care circulă în mainstreamul cultural românesc. Cartea lui, „Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă” (L’ Harmattan,2009/ Editura Cartier, 2014) este poate una dintre cele mai bune cărți în acest domeniu scrise după ’89. Am avut o discuție lungă pe diverse teme cu Petru Negură. Să-l ascultăm. (Vasile Ernu)
Fragment în avanpremieră – Nici eroi, nici trădători.
Despre Basarabia, comunism, ascensoare
sociale, Unire sau un nou proiect de țară:
— Aproape cu toată lumea cu care discut încep să descifrez nu doar partea vizibilă a biografiei, a CV-ului pe care ni-l afișăm frumos peste tot, ci și partea mai puţin vizibilă. Adică un soi de genealogie nu doar culturală, ci și socială, economică, politică etc. Cum ai povesti tu, astăzi, propria ta „genealogie” (familie, educaţie, mediu etc.)?
— Părinţii mei fac parte dintr-o generaţie de intelectuali „împapuciţi” de dată recentă: s-au născut, au copilărit și și-au petrecut tine- reţile prin anii ’50-60 în două sate din nordul Basarabiei (republica Moldova), au învăţat la școala din sat, au făcut studii universitare la oraș, după care au ascensionat rapid pe linie didactică și academică, în special tatăl meu – Ion negură –, după ce și-a făcut un doctorat în psihologie la MGu – „Harvard”-ul sovietic. Le datorez deci părinţilor mei – și „saltului” lor social – aplecarea mea „nativă” pentru literatură, limbi străine și știinţe umane. Am crescut printre cărţi, albume, discuri de vinil și oameni de fineţe, de la care am învăţat enorm. Așa că, datorită „moștenirii culturale” primite, nu mi-a fost prea greu să fac mai târziu un efort și să mă consacru, cu pasiune, muncii intelectuale și academice, chiar dacă, la început, nu promiteam deloc un viitor „academic”.
Retrospectiv, îmi dau seama că le datorez părinţilor creșterea într-o ambianţă de libertate echilibrată, pe care mi-au acordat-o fiind copil și adolescent. De exemplu, la școală n-am fost un elev chiar strălucit – o litotă pentru a spune că eram, de fapt, cel puţin în unele materii exacte, mediocru de-a binelea. Părinţii încercau să mă convingă de importanţa acelor lucruri, dar m-au lăsat pe mine să decid, până la urmă, ce să învăţ și ce nu. Cunosc părinţi care n-au fost la fel de îngăduitori cu odraslele lor, odrasle care și astăzi își amintesc de școală cu scârbă și groază. Eu, în schimb, îmi aduc aminte cu multă plăcere de Școala nr. 1 din centrul Chișinăului (după 1991, Liceul „Gh. Asachi”), tocmai pentru că, îmi explic acum, nu îmi dădeam silinţa decât pentru a fi pasabil.
— Acum, privind înapoi, după ce ai hălăduit prin diverse medii culturale și educaţionale occidentale, cum apreciezi educaţia pe care ţi-au oferit-o sovieticii, aici, undeva la periferia Imperiului? Cum te-a format sau deformat ea?
— Am fost dat în clasa I în scurt timp după încheierea olimpiadei de la Moscova, în plin comunism înf loritor, și am absolvit școala odată cu destrămarea URSS, în 1991. Se poate spune că o lume întreagă s-a clădit și s-a prăbușit în cei zece ani de școală. Totodată, clasele superioare, VIII-X, le-am petrecut pe creasta perestroikăi. Pentru mine, ca și pentru alţi congeneri – bănuiesc că și pentru tine – școala a fost importantă nu doar ca o instituţie în care eram încadraţi și disciplinaţi, ci și prin ambianţa de relativă libertate, în care învăţam să luăm distanţă faţă de sistem. La școală am învăţat să fim loiali „patriei sovietice”, dar și, paradoxal, să ne manifestăm ca entităţi autonome faţă de putere. Și asta chiar datorită sau cu complicitatea profesorilor noștri. Îmi aduc aminte cu un fel de freamăt în spinare cum, prin 1986, mâzgăleam cu cretă pe pereţii din curtea școlii și din cartier graffiti cu inscripţii de genul „Jos ocupanţii!” și „Trăiască Moldova!”, cu Igor Cobileanski, Mircea Apostol, Sergiu Cioclea și alţi prieteni. Și nimeni nu ne-a persecutat pentru asta, semn că perestroika era deja la ea acasă, în plină desfășurare (cu 16 ani înainte, în 1970, în aceeași școală, Lilia Neagu și Asea Andruh au fost tratate cu mult mai puţină indulgenţă, pentru „încălcări” similare). Cu aceiași prieteni, în pauzele mari dintre lecţii, mergeam la fumat într-un colţ din curtea sau în podul școlii, în serile de sâmbătă ne retrăgeam în semi-obscuritatea sălii de ceremonii, unde după încheierea săptămânii se organizau discoteci cu band-ul școlii Poștașii zburători în deschidere, iar duminicile ne avântam, cu aceeași frenezie, la vreun miting neautorizat în piaţa centrală din capitală. Cu toţii eram obsedaţi de tot ce era interzis și urmam abia a descoperi: identităţile neoficiale, sexul și Vestul. În tot acest tablou, școala apare mai degrabă ca un fundal diluat, în nuanţă in-sepia, decât ca un cadru în sine. Distincţia dintre oficial și neoficial în această experienţă școlară era ștearsă, elastică, gelatinoasă, iar mulţi dintre noi reușeam să ne amuzăm până și la orele de „educaţie politică” sau zarniţa (un soi de joc/competiţie sportiv-militară). Ca să-l citez pe Alexei Yurchak, eram în interiorul sistemului și, în același timp, în afara lui – eram vne –, clădindu-ne personalităţile în tensiunea dintre aceste două dimensiuni, pe care unii „disidenţi” post-factum le consideră ireconciliabile.
— Noi am fost prima generaţie care nu a mai plecat „la Moscova la școală”, ci „la București”, asta însemnând și Iași, Cluj sau Timișoara etc. Practic, am fost prima generaţie care a schimbat radical macazul. Aceasta se întâmpla, firește, în condiţiile unor schimbări politice profunde, care au avut loc în ’89. Personal pentru mine, contactul cu „lumea românească” reală din Țară a fost un mic șoc. Poate și pentru că aveam o imagine idilică construită din cărţi. Oricum, am avut nevoie de ceva timp pentru a mă adapta. Deseori spun că am învăţat România ca pe o limbă străină. Eu, și cred că nu numai eu, am trecut printr-o mulţime de conflicte interne etc. Ceea ce am înţeles mai târziu este că, vrem noi sau nu vrem, Imperiul a lăsat niște urme adânci în noi, iar experienţa cumulată acolo în generaţii la rând a produs mutaţii destul de interesante? Unii le urăsc, alţii le iubesc. Eu încerc să le înţeleg. Tu cum ai trăit această „experienţă românească”?
— Tatăl meu, asemenea altor intelectuali moldoveni, avea pereţii căptușiţi cu cărţi românești, pe care le căra cu valizele, într-o formă benignă de trafic intelectual, de la magazinele „Drujba” (Prietenia) de la Moscova, Odesa sau barem Cernăuţi (la Chișinău nu se găseau decât rapoartele ultimelor plenare ale PCr și „Cântarea româniei”). În casa noastră, ca și în altele din același mediu, puţinele referinţe la ţara-soră de dincolo de Prut erau făcute, în general, în registru patriotico-idealist, mai cu seamă odată cu avântul mișcării naţionale de la sfârșitul anilor 1980. Așadar, când am venit la Iași în toamna lui 1991, păstram în minte o asemenea imagine, mitică și descarnată, a româniei. Șocul cultural a fost inevitabil și el s-a produs de ambele părţi: și cei „din Țară” și noi, cei din „Basarabia”, am descoperit un celălalt „din oglindă” diferit de proiecţiile noastre ideologice. Și asta deși – sau tocmai din motivul că –, la început, și „ei”, și „noi” ne idealizam reciproc. Îmi aduc aminte cum, abia venit în octombrie 1991 la Iași, mă îndreptam spre facultate cu noul meu coleg Marius, venit tocmai din Ardeal, discutam ceva – în aceeași limbă, firește – și că, în sinea mea, eram fericit. Cred că și el. Dar, ca într-un cuplu clădit pe o dragoste platonică, relaţiile dintre românii de pe cele două maluri au trecut prin crize sentimentale care se adânceau pe fundalul diferenţelor culturale, descoperite în angrenajul rutinelor vieţii practice și instituţionale. Totuși, universitatea românească era, în general, mai bună decât cea de la Chișinău, iar generaţiile de absolvenţi basarabeni ai universităţilor din românia, deși nu au adus imediat acea „schimbare la faţă” naţională a Basarabiei, la care visau elitele intelectuale și politice de pe ambele maluri din acea vreme, au adus totuși, peste un sfert de veac – spre sfârșitul anilor 2000 – o alternativă reală. Se știe că noile partide autoproclamate democratice, care au venit la guvernare după răsturnarea politică din aprilie 2009, aveau printre liderii săi mai mulţi absolvenţi ai universităţilor din românia. numai că, pe lângă teoria de la facultate, aceștia au studiat și la școala tranziţiei cum să supravieţuiască sau, cu ceva mai mult succes, să se îmbogăţească, în acele vremuri ale lui Ostap Bender, învăţând a „fenta” sistemul. Spre decepţia celor care i-au votat în 2009, câţiva din această primă cohortă de studenţi basarabeni în românia au continuat practica „fentării sistemului”, de astă dată chiar din interiorul său.
— Tu, după „experienţa românească”, te-ai întors înapoi în RM. Eu nu. Așa a fost să fie. Când am plecat din RM exista încă URSS și RM era doar o „republică”. Mai târziu, RM era locul natal unde îmi vizitam rudele și prietenii. Vreau să spun că nu am o „relaţie de statalitate” cu acest spaţiu natal. E greu să explic lucrul ăsta, dar nu pot percepe RM ca pe un stat decât oarecum teoretic și am un sentiment de falsitate. Cum ai perceput tu RM, în ce relaţie ești cu acest construct politic nou și destul de fragil?
— Nici atunci când Basarabia a devenit sovietică, nici în 1991, când urSS s-a prăbușit și a apărut pe hartă RM pe ruinele RSSM, nici eu, nici părinţii și nici buneii mei nu am fost întrebaţi. Atât facerea, cât și desfacerea uniunii Sovietice s-au petrecut fără voia noastră, a populaţiei locale. Conform unui paradox al conștiinţei, analizat cu fineţe de același Alexei Yurchak, nimeni nu s-a așteptat la această dispariţie și totuși, atunci când urSS a dispărut, nimeni nu a părut nepregătit. În cazul meu, n-am putut privi această ciudată apariţie politică, ce trebuia să-mi devină noua mea patrie, decât cu un soi de ironie melancolică. Și totuși, cu timpul mi-am dat seama, ca și alti concetăţeni, că „gluma” durează. Mai mult decât atât, această ţară, la început himerică, a devenit „o patrie” de nevoie pentru un întreg evantai de grupuri de oameni, care nu s-ar fi simţit mai „acasă” nicăieri în altă parte și că, de bine de rău, acest stat recent le-a redat cel puţin iluzia unui cadru de vieţuire și convieţuire. De partea mea, am înţeles că rM a devenit un status quo cât de cât viabil, care, dacă s-ar prăbuși acum, fiind înghiţit de oricare dintre vecinii săi mai mari, ar crea chiar mai multe frustrări și resentimente în sânul populaţiei sale locale decât destrămarea urSS acum două decenii. Înţelegând acest lucru, mi-am asumat un fel de patriotism raţional și inclusiv, fără patos și frenezie patriotică. Înţeleg frustrarea – sau jubilarea malignă – a celor care constată, de 25 de ani, eșecul elitelor moldovene de a construi un stat viabil. Și pe mine mă mâhnește incompetenţa și reaua voinţă a guvernanţilor moldoveni, dar înţeleg, totodată, că avem o mare hibă și la nivelul cetăţenilor, al „societăţii civile”. Contractul dintre guvernanţi și guvernaţi, ca să preiau o formulă veche a statului, s-a dovedit deficient, pentru că ambele părţi contractante nu par a-și lua în serios statutul și sarcina. Mulţi trăiesc în continuare fantasma guvernării din afară. Și acest lucru este de înţeles, căci r. Moldova (Basarabia și Transnistria) nu are o tradiţie de statalitate. Totuși, continuu să cred că doar dacă vom putea crea o comunitate în stare să se guverneze, vom fi capabili a ne integra și în alte structuri naţionale sau supranaţionale. Altminteri, vom rămâne o colonie, tratată în consecinţă.
— Am deseori o vagă senzaţie de déjà-vu când privesc spre polemicile din RM. Adică temele din perioada perestroikăi legate de problema limbii, identităţii naţionale etc., care mi se păreau atunci reale și autentice, văd cum se repetă ciclic. Credeam atunci că am stabilit cine suntem, ce vrem, că am recuperat problematica de sec. XIX și că vom trage linia și ne vom ocupa de cu totul alte probleme. Și observ cum ele revin ciclic și o luăm de la capăt cu bătăliile simbolice în diversele ei variaţii: panglica tricolor vs. panglica Sf. Gheorghe, 9 mai Ziua UE vs. 9 mai Ziua Victoriei, bătălii ale monumentelor etc. Ce se întâmplă cu noi? Cum depășim această veșnică ciclicitate, care ne mănâncă toate energiile, iar marile probleme nici măcar nu le punem în discuţie decât tangenţial?
— În 1988–1989 moldovenii și-au cerut drepturile „naţionale” – limbă, alfabet, identitate etc., limitate pe parcursul perioadei sovietice. Dar așa cum se întâmplă de regulă în istoria modernă, cei oprimaţi, odată ajunși la putere, se consideră legitimaţi să atenteze la drepturile la autodeterminare ale celor consideraţi odinioară opresori. În cazul nostru, după 1990, populaţia rusofonă a fost considerată moștenitoare a vechiului „opresor”. Totodată, modelul de stat naţional, pe care au dorit să-l construiască elitele intelectuale și politice după 1991, după exemplul Țărilor Baltice, nu s-a dovedit tocmai viabil nici pentru moldovenii românofoni, nici pentru minorităţile etno-lingvistice, și asta tocmai din motivul că identitatea naţională (românească) propusă de aceste elite nu era deloc o construcţie consensuală nici măcar pentru populaţia „băștinașă”, și cu atât mai puţin pentru
„minorităţi”. Populaţia locală nu s-a regăsit în construcţia naţională propusă de intelectualii moldoveni după 1990, ceea ce nu i-a făcut pe acești „antreprenori etnopolitici” să renunţe la modelul lor de comunitate naţională sau să caute căi de compromis cu alte modele locale (cel „moldovenist”, în special), ci dimpotrivă, au hotărât să persevereze în opera lor de „nation-building”. Acest proces, anevo- ios și energofag, este departe de a se fi încheiat și, probabil, va mai dura un timp, dacă elitele noastre nu vor fi constrânse de o presiune urgentă de compromis cu cealaltă tabără identitară, când se vor fi convins că propriul model de comunitate, înţeles în stare pură și „puristă”, s-a dovedit deficient. Iar aceste modele de comunitate sunt deficiente, fiindcă sunt centrate pe etnie și, din acest motiv, exclud din capul locului populaţia neromânofonă, destul de numeroasă. În plus, cum spuneam, aceste modele nu sunt consensuale și inclusive, nici măcar pentru cetăţenii republicii Moldova, care continuă să se considere moldoveni, români sau ruși (etnici). Modelul etnonaţional nu s-a dovedit un model de comunitate eficient pe termen mediu (și cel mai probabil nici pe termen lung). Această construcţie identitară mai are, pe deasupra, un puternic potenţial de a stârni disensiuni și controverse. Ambele tabere de „antreprenori etnopolitici” nu par dispuse să renunţe la ambiţiile de a deţine „monopolul asupra puterii simbolice legitime”. Din acest motiv, în situaţii de crize politice și de altă natură (și la fiecare alegeri, o dată la patru ani), chestiunea iden- tităţii naţionale revine în forţă în dezbaterile publice, mascând pro- bleme mult mai grave și mai greu de rezolvat, de exemplu, cele legate de dezvoltarea economică, de inegalităţi structurale și de corupţie la nivel înalt. Ca să o spun mai brutal: atâta timp cât cele două tabere ale elitelor intelectuale se luptă cu înverșunare pe tărâm simbolic, „antreprenorii politici” delapidează patrimoniul public și își transferă trofeele în offshore. Cum am mai spus-o și cu alte ocazii, sunt adeptul unui model inclusiv de comunitate, confirmat și legitimat printr-un „plebiscit de zi cu zi” al cetăţenilor (după o definiţie rămasă celebră a naţiunii de Ernest renan), pe dorinţa lor de a locui împreună, dincolo de diferenţele etnice, lingvistice, culturale etc. – sursă de îmbogăţire mutuală, nu de divizare și segregare.
— Am citit un textuleţ al tău despre, hai să-i zicem, „ascensorul social” din perioada comunistă. E o temă care pe mine mă intere- sează foarte mult. Tu pornești de la cazul concret al tatălui tău ca un studiu de caz. Cum crezi că funcţionau aceste ascensoare sociale în RSSM și cum s-au modificat ele în perioada postcomunistă?
— În acel text la care faci
referinţă („Ascensiune socială și limite de aparat. Observaţii pe marginea poveștii vieţii unui intelectual moldovean din epoca sovietică târzie”, care poate fi citit și pe blogul meu), am studiat traiectoria unui intelectual moldovean, în ocurenţă tatăl meu, care, provenit dintr-o familie săracă, educat la școala din sat, apoi la universitatea de la Bălţi, își face un doctorat la cea mai prestigioasă universitate din fostul imperiu sovietic (MGu) și apoi ajunge deputat în ultimul Soviet Suprem (organ legislativ) al rSSM și primul Parlament al rM, ales în februarie 1989, în condiţii de relativă libertate de exprimare și pluralism politic. Este forul legislativ care, la
27 august 1991, a votat independenţa Republicii Moldova. Prin stu- diul biografic al acestui „caz”, analog cu cel al multor alţi intelectuali moldoveni educaţi și socializaţi în sistemul sovietic, am încercat să deslușesc paradoxul angajării, în perioada perestroikăi, a unei părţi importante a intelectualilor din fosta republică sovietică împotriva orânduirii sistemului care, într-un fel, i-a format și promovat. Povestea vieţii acestui om ne arată felul în care sistemul (de învăţământ) sovietic a încurajat și promovat un grup important de moldoveni de origini populare, dar la un moment dat le-a impus anumite „limite de aparat” în ascensiunea lor atunci și dacă aceștia au fost bănuiţi de convingeri eterodoxe (în speţă, de „naţionalism”). Marginalizaţi în anumite etape ale carierei lor, acești intelectuali au devenit niște disidenţi de nevoie, atunci când (sub conducerea lui Gorbaciov, în contextul politicii de glasnost’/ transparenţă) riscurile pentru exprimarea acestor luări de poziţie eterodoxe au devenit minime. Acest caz ne mai arată, între altele, erorile politicilor naţionale sovietice. Tentativa statului sovietic de a menţine un echilibru funcţional dintre, pe de o parte, politica de formare a elitelor naţionale și, pe de altă parte, de limitare a naţi- onalismelor locale a fost percepută de către elitele intelectuale locale drept o constrângere arbitrară și nedreaptă, aceasta cu atât mai mult cu cât, în practică, în republica Sovietică Socialistă Moldovenească, ca și în celelalte republici, așa cum știi, locuitorii rusofoni nu erau deloc încurajaţi să înveţe limba majorităţii băștinașe, în timp ce localnicii erau obligaţi să înveţe limba rusă. Acest dezechilibru a dus la acumu- larea unor frustrări, legitime, care și-au găsit exprimare în mișcările de emancipare naţională din epoca perestroikăi și la articularea unor poziţii independentiste și, mai târziu, unioniste.
— Apropo, eu cred că ceea ce s-a întâmplat în perioada sovietică, în anii ’60, este ceva fără precedent. A avut loc un salt calitativ greu de repetat și asta se datorează în mare parte unui soi de „democratizare la bază” și a investiţiei enorme în infrastructură și educaţie. Adică accesul cât mai universal la un nou tip de infrastructură, urbanizare și mai ales la educaţie în masă. Atunci începe să se formeze o masă critică de intelectuali (atenţie!) moldoveni, care acoperă mai toate sectoarele: de la agronomi la medici și de la ingineri la diversele domenii artistice și umaniste. De aici, zic eu, vine și explozia culturală fără precedent în mai toate sectoarele: muzică, teatru, cinematografie, literatură etc. Pentru mine, este cea mai importantă „renaștere culturală” pe care a trăit-o Basarabia în sec. XX, care, din păcate, nu este nici studiată și nici explicată. Tu cum o vezi?
— Întregul sistem sovietic a fost clădit aidoma unui imens șantier, pentru că s-a construit o enormă infrastructură, fabrici și uzine, clă- diri de locuit etc., dar acest sistem sovietic a însemnat, totodată, și o școală de proporţii uriașe, care a format cetăţeni sovietici și noi elite pe baza unui contingent provenit, cel mai adesea, de la sate (cu atât mai mult cu cât RSS Moldovenească, la sfârșitul anilor 1950, era rurală în proporţie de 78%). Același lucru a avut loc, în proporţii diferite, peste tot în lume, cu precădere în secolul XX – un proces desemnat prin conceptul generic de „modernizare”. Modernizarea sovietică a fost însă cu atât mai uimitoare, cu cât a demarat pe o bază net dife- rită de cea existentă, de exemplu, în Europa Occidentală. Societăţile occidentale erau pe larg urbanizate, școlarizate și industrializate deja în secolul XIX. Proiectul de modernitate sovietică a fost edificat pe o bază largă de ruralitate și subdezvoltare. În contextul învăţământului, acest vast proiect de modernizare poate fi definit și printr-un aspect de democratizare, așa cum spui și tu, în măsura în care mase largi de origini populare au fost încurajate să îmbrăţișeze un proces de „mo- bilitate socială” ascendentă, studiind în școli, tehnikum-uri (colegii tehnice), universităţi și apoi promovate în funcţii administrative. Această latură a atins cotele cele mai înalte în URSS. În contrast cu aceasta, în românia interbelică, de exemplu, învăţământul public de masă a condus la o mobilitate socială de proporţii mult mai reduse. De exemplu, în Basarabia interbelică, la sfârșitul anilor 1930, jumătate din toţi copiii de vârstă școlară nu frecventau școala, iar majoritatea celor care erau înrolaţi în ciclul de studii primare nu-l terminau, astfel încât o foarte mică parte (preponderent urbană) ajungea să facă studii liceale. La sfârșitul anilor 1950, sistemele de studii supe- rioare din SuA și Europa Occidentală erau încă foarte elitiste, spre deosebire de cel sovietic. În 1957, atunci când a fost lansat în cosmos primul satelit sovietic „Sputnik”, și mai ales când, în 1961, primul om sovietic, Iurii Gagarin, a zburat în cosmos, americanilor nu le venea să creadă. Mulţi credeau că e o păcăleală propagandistică, uneltită de sovietici. În 1957, revista Time se întreba pe copertă: „Cum se face că rușii au reușit, iar americanii – nu?” Și revista răspundea la această întrebare în paginile ei, dând cifre cu zecile și sutele de mii de ingineri și specialiști formaţi în urSS în ultimele decenii și arătând resursele enorme investite de autorităţile sovietice în învăţământ, cu precădere în cel tehnic. un salt similar a avut loc, în proporţii diferite, și în alte domenii: industrie, agricultură, protecţie socială, cultură de masă etc. În foarte multe privinţe, URSS a ajuns din urmă Occidentul, iar, pe alocuri, l-a și întrecut. Partea slabă a sistemului sovietic era însuși motorul său: hipercentralizat, supraierarhizat, planificat în exces și, astfel, greoi și generator de erori de calcul însemnate. De exemplu, sistemul economic sovietic lăsa să se comită distorsiuni grave, sem- nalate de mulţi specialiști în epocă, în agregarea cererii cu oferta, ceea ce conducea periodic la crize de aprovizionare, nu doar la nivelul consumului de masă, dar și la nivelul producţiei industriale. Pe planideologic, marea ratare a sistemului sovietic a fost incapacitatea sa de a construi comunismul, reprezentat ca un sistem perfect echitabil, bine asigurat din punct de vedere material și social și în care moneda de schimb trebuia să fie abolită. un intelectual moldovean îmi mărturisea dezamăgirea pe care o resimţea în această privinţă: „În anii 1960 ni se spunea că în anii 1980 va fi comunism. Iar noi credeam asta [în con- textul primelor cuceriri spaţiale și al progresului socio-economic]. Am ajuns în anii 1980 și stăteam la cozi după zahăr”. Frustrările cauzate de deficienţele de aprovizionare se suprapuneau cu un grad avansat de rutinizare a ideologiei sovietice. La sfârșitul anilor 1970, puţini mai luau în serios sloganurile comuniste, chiar și printre comuniști. Iar sistemul sovietic ajunsese să fie asociat de către cetăţenii de rând cu figura lui Brejnev spre sfârșitul guvernării sale, apărând periodic pe sticla televizorului asemenea unei păpușe chinezești, balansând uniform cu mâna dreaptă în semn de salut. Totuși, pentru cei mai mulţi foști cetăţeni sovietici, care în anii 1990 au îngroșat rândurile perdanţilor tranziţiei, acest sistem a însemnat, post-factum, un soi de comunism de care nu erau conștienţi. O femeie care în anii 1970–1980 lucra tehniciană la Studioul de cinema Moldova-Film, iar în anii 2000 devenise persoană fără adăpost, îmi spunea într-un interviu: „noi trăiam pe atunci în comunism, dar nici măcar nu ne dădeam seama”. Pare ironic că termenul astăzi unanim acceptat, împrumutat după 1991 din sovietologia occidentală pentru a desemna epoca socialistă, era și este în continuare cel de „comunism”.
— În ultima perioadă, de ambele părţi ale Prutului s-a vehiculat tot mai mult ideea Unirii. Evident că există mult balast propagandis- tic de ambele părţi. Cât de realistă este o astfel de idee? Ce susţinere populară are? O are sau nu o are și de ce? Cum vezi tu proiectul de ţară numit RM?
— Așa cum am mai spus-o și cu alte ocazii, ideea unirii RM cu românia nu mă deranjează în sine. Mi se pare că poate întruchipa un proiect legitim, atât timp cât acesta nu este unul de expresie exclusiv simbolică și emoţională și nu pierde din vedere componenta pragmatică și realistă a unei asemenea întreprinderi. Spuneam mai sus că, de bine, de rău, proiectul RM – deși deficient în forma în care este astăzire un anumit potenţial de a coagula o comunitate, dincolo de poziţia politică, apartenenţa etnolingvistică, vârsta și statutul social al cetăţe- nilor. Ideea unionistă nu are în acest moment un asemenea potenţial, pentru că o mare parte a populaţiei rM este ostilă acestei idei. Observ că, mai recent, militanţii unioniști și-au schimbat strategia, încercând să-și prezinte ideea prin argumente pragmatice (vezi afișele plasate peste tot, de genul „unirea este bunăstare” sau „unirea este justiţie corectă” etc.). E adevărat că românia a început recent să se înfăţișeze ca un model de guvernare pe unele aspecte (de exemplu, lupta cu corup- ţia). E un fenomen pe care îl consider bun. După mine, moldovenii ar trebui să încurajeze elitele locale să preia exemplul ţării-surori, atunci când acesta este unul bun de urmat. Mulţi oameni, obosiţi probabil să mai spere într-un stat viabil la ei acasă, își îndreaptă așteptările către statele vecine (românia sau rusia) sau spre formaţiunile suprastata- le – Uniunea Europeană și Uniunea Vamală. Deși poate fi înţeleasă, strategia unionistă mi se pare una greșită în fond și cu potenţial de realizare minim. Ea exprimă mai degrabă, după mine, o tactică de evaziune, bazată pe constatarea unui eșec, a unei neputinţe colective (cea de a construi un stat funcţional pe teritoriul RM). Problema e că nimeni nu ne așteaptă nici în românia, nici în rusia, nici în uE și nici în uV cu „temele nefăcute” la capitolul capacitate de guvernare pe diverse paliere, la care și cetăţenii să pună umărul. Cine se îndoiește de acest lucru să se uite la diferenţele enorme care persistă în Italia între zona de nord, prosperă, și cea de sud, mai săracă, și sentimentele de frustrare și inechitate resimţite în mod diferit de ambele părţi. România abia acum a devenit spaţiul unor tentative de stat de drept și al unei economii cât de cât eficiente. La ce bun i-ar trebui contri- buabilului român să mai suprainvestească într-un teritoriu cangrenat de sărăcie, incapacitate și corupţie endemice? Doar de dragul unei fantasme de un secol și jumătate vechime? Asemenea idealuri sună frumos la un miting, dar se transpun mai greu în practică. Pe de altă parte, majoritatea populaţiei Republicii Moldova rămâne rezervată în fața unei asemenea perspective. O unificare prost făcută pregătește calea unui separatism înf loritor. Este nevoie ca RM – cei guvernanţi și cei guvernaţi deopotrivă – să-și asume cu hotărâre sarcina de a face un stat viabil, pentru a putea eventual atrage, în aval, entităţi centrifuge, cum este Transnistria și, iată, Găgăuzia, iar, în amonte, să prezinte interes pentru state vecine sau formaţiuni supranaţionale în eventualitatea unei apropieri sau, eventual, integrări. Iar apropo de integrare, pentru mulţi unioniști și proeuropeni de la noi, unirea sau aderarea la uE este un panaceu și un scop în sine. Din punctul meu de vedere, și nu doar al meu, R. Moldova trebuie mai întâi să se pună pe picioare și apoi să se integreze în UE, și nu invers.
— Eu merg mult pe la ţară și în orășelele mici atât din RO, cât și din RM. Ceea ce observ este că problemele oamenilor și obsesiile elitelor sunt două lumi total diferite. În RM, de exemplu, nu am întâlnit la ţară oameni care să fie frământaţi de „criză identitară”. Oamenii știu foarte bine cine sunt și nu-i chinuie nicio neliniște la acest capitol. Au ei alte probleme de viaţă și de moarte. Dacă ajungi la Chsinău și discuţi cu intelectualii locului, atunci musai ajungi la problema „crizei identitare”. Spune-mi, te rog, criza identităţii naţionale în Republica Moldova este o problemă a maselor sau o problemă a elitelor?
— Am scris acum ceva timp un scurt eseu în care spuneam că așa-zisa „criză identitară” a populaţiei din rM este o invenţie a elite- lor moldovene, fiind prezentată ca o condiţie necesară unui anumit proiect naţional. Așa cum ai constatat și tu, iar sondajele o confirmă (vezi sondajele comandate de IPP), oamenii sunt preocupaţi de sărăcie, corupţie, boli, mai nou, de război, dar nimeni nu a semnalat că ar fi îngrijorat de vreo pretinsă „criză identitară”. În mod clar, aceasta e o problemă a elitelor, nu a maselor. Mai mult decât atât, populaţia din RM se simte în general OK cu această identitate dobândită, construită sau moștenită pe care o împărtășește, fără voie. După mine, problema e puţin în altă parte și anume că majoritatea locuitorilor și cetăţenilor RM nu au încă o identitate suficient de puternică, care să-i unească, dincolo de apartenenţele lor etnolingvistice (moldoveni/români, ruși, ucraineni, găgăuzi etc.). Cred totuși că identitatea moldovenească (spre deosebire de cea românească) ar putea deveni o identitate civică, in- clusivă în raport cu toate componentele etnice, lingvistice, sociale ale cetăţenilor republicii Moldova. O asemenea construcţie este pe cale de elaborare și ea funcţionează deja la anumite niveluri și în anumite contexte. De exemplu, unii compatrioţi rusofoni îmi spuneau că, odată plecaţi în străinătate (în rusia), adoptau identitatea de moldovean, definită ca locuitor și cetăţean al republicii Moldova. Totodată, unii colegi rusofoni îmi mărturiseau sentimentul de excluziune pe care îl resimt atunci când identitatea de moldovean este atribuită, în rM, doar pe criteriu etnic. unii colegi îmi spun că „rușii” sau „găgăuzii” înșiși nu se recunosc ca moldoveni (în sens civic). Și nu e deloc de mirare, în condiţiile în care ei la școală învaţă Istoria românilor, o naraţiune istorică din care aceste „minorităţi” nu apar decât, eventual, în calitate de „dușmani” și „venetici”. Identificarea strict pe criteriu etnic este segregatoare în cadrul unui proiect de ţară, în care convieţuiesc mai multe grupuri etnolingvistice, cum este rM. Prin urmare, în viziunea mea, moldovenii ar trebui să se concentreze pe un model de comunitate care să-i unească în interior, nu să-i dezbine.
— Acum ajungem și la volumul tău, la origine teza ta de doctorat, editată mai întâi în Franţa și abia după aceea în limba română: „Ni heros, ni traîtres. Les ecrivains moldaves face au pouvoir sovietique sous Staline”, L’Harmattan, 2009/ „Nici eroi, nici trădători. Scriitorii moldoveni și puterea sovietică în epoca stalinistă”, Editura Cartier, 2014. Îmi place sintagma asta: Nici eroi, nici trădători. De ce a fost nevoie și de o inginerie identitară pe lângă cea socială? De fapt, care a fost funcţia scriitorilor în această inginerie identitară?
— Dar proiectele de inginerie socială realizate în epoca sovietică au avut întotdeauna și o componentă identitară. Așa-zisa „revoluţie culturală” – sintagmă leninistă, resemantizată de Stalin în contextul primului cincinal (1928–1932/33) – își propunea, prin școală și alte așezăminte culturale, să inculce cetăţenilor sovietici, în speţă celor care nu reprezentau fostele elite „burgheze”, o conștiinţă de clasă, de apartenenţă la clasa muncitoare. Faţă de ipostazele politică, economică și socială, ipostaza „culturală” a revoluţiei bolșevice era mai echivo- că. Or, „cultura” în „limbajul bolșevic” însemna atât cultura înaltă (kul’tura), cât și cultura vieţii cotidiene (bât, kul’turnost’). Acestea trebuiau înzestrate cu un caracter de clasă, socialist (opus culturii și stilurilor de viaţă burgheze). regimul bolșevic a inventat și a atribuit identităţi de clasă, de exemplu, aceea de muncitor (rabocii) sau, în zona rurală, de batrak (sărac), seredniak (mijlocaș) și kulak (chiabur). Așa cum atribuirea unei etichete sau a unui stigmat de clasă îţi putea hotărî destinul, cazurile de impostură erau inevitabile. Este curios că regimul bolșevic nu și-a propus de la bun început să construiască o identitate sovietică. Acest obiectiv apare mai târziu, spre sfârșitul anilor ’30 și, mai ales, odată cu Marele război pentru Apărarea Patriei (al Doilea război Mondial). Până atunci, „omul nou” sovietic era înzestrat mai curând cu trăsături de clasă: arhetipul muncitorului, a cărui misiune era de a duce la bun sfârșit revoluţia, ca operă de emancipare socială, și – în funcţie de interesele sovietice de expansiune – de a o răspândi cât mai departe în lume. Tot în a doua jumătate a anilor ’30 și mai ales după război, „poporului rus” i se atribuie, de fapt, în discursul oficial (dar, evident, nu și de drept) un rol hegemonic în proiectul de edificare a socialismului. Construcţia identităţii sovietice a mers mână-n mână cu consolidarea unui soi de naţionalism rus oficial. În anii 1920 și la începutul anilor 1930, autorităţile sovietice au fost însă mai degrabă preocupate să dea formă și conţinut unui șir lung de na- ţionalităţi, după un calapod de parcă tras la indigo dintr-un manual european de naţionalism, prin crearea unor limbi literare standard, grafii (cel mai adesea în baza alfabetului latin), acolo unde acestea nu existau, prin elaborarea unor patrimonii culturale și apoi difuzarea acestora prin instituţii finanţate și patronate de stat: școli, edituri, teatre, uniuni literare etc., angajând o armată întreagă de savanţi, scriitori, artiști, pedagogi, propagandiști etc. Puterea sovietică a luat foarte tare în serios dimensiunea culturală a revoluţiei pe care dorea să o înfăptuiască. Scriitorilor li s-a atribuit un rol de frunte în această mașinărie revoluţionară. Ei nu erau consideraţi doar „ingineri ai su- f letelor umane”, ci și arhitecţi ai conștiinţelor colective, ca să spunem așa. Pentru un observator din afară, poate părea incredibil cât de mult se implicau conducătorii sovietici în procesul de geneză a operelor literare. Stalin însuși nu rareori participa la discuţii cu scriitorii ruși și de alte naţionalităţi, le citea manuscrisele și nu se jena să intervină cu critici și sugestii pe marginea lor, uneori sunându-i la telefon în fapt de noapte, atunci când nu-i plăcea ceva sau ţinea cu tot dinadinsul să-i sfătuiască. Este interesant, totodată, că mulţi scriitori luau în serios această părere a partidului asupra propriilor opere. Am fost fascinat să văd într-un jurnal intim inedit al unui scriitor din Moldova, cu școală și tradiţie literară interbelică, câte emoţii își făcea în legătură cu lectura pe care o va face „partidul” ultimei sale opere înainte de publicare. Această supraveghere a creaţiei literare din partea liderilor de partid, interiorizată în diverse forme de autocontrol și autocenzură, s-a diminuat simţitor după moartea lui Stalin, deși aceasta a continuat și după destalinizare. Totuși, odată cu începutul anilor 1950 apar premisele unui public literar restrâns, format din scriitori și oameni relativ cultivaţi, care veneau cu coduri de lectură și cu un orizont de așteptare specific, care depășea de departe calapodul realist-socialist. Începând cu acea perioadă, literatura și publicul ei s-au diversificat și s-au stratificat progresiv. rolul ideologic și educativ a fost rezervat mai curând operelor destinate programelor școlare și literaturii de conjunctură. Totodată, se face loc unui spaţiu de manevră, de joc între registrul oficios și cel strict literar, făcând posibilă apariţia unor opere hibride: ideologice după conţinut, dar literare ca formă/substanţă. Totuși, scriitorul a continuat să fie investit cu o misiune profetică, chiar și în epoca sovietică târzie. Drept dovadă, ușurinţa cu care scriitorii și-au asumat rolul de tribun al poporului, în contextul „mișcării na- ţionale” de la sfârșitul anilor 1980. numai că, în mod ironic, această ieșire a scriitorilor moldoveni în cetate a fost una mai curând nefastă pentru ei, întrucât „vremurile noi” anunţate de aceștia au adus celor mai mulţi moldoveni sărăcie lucie și decepţii în lanţ.
— Ceea ce ne lipsește vizibil este o istorie socială și economică a perioadei comuniste. Ceea ce îmi place mult în cartea ta este faptul că se încearcă o analiză socială a istoriei literaturii și nu doar. Aș vrea să înţeleg, succint dacă se poate, unde sunt rupturile și tensiunile centrale ale acestei istorii zbuciumate începând cu anii ’40-50, con- tinuând cu „dezgeţul” și terminând cu „renașterea” din perestroika.
— Ne imaginăm adeseori cursul istoriei în funcţie de cezurile schimbărilor politice de la o guvernare la alta. În istoria sovietică, identificăm, de obicei, câteva perioade: anii NEP-ului (1922–1928), în care la conducere s-au af lat Lenin, iar apoi „moștenitorii” săi (Stalin, Troţki, Zinoviev și alţii); epoca Stalin – numită stalinism –, împăr- ţită eventual între un stalinism timpuriu și unul târziu, asociată cu industrializarea și colectivizarea forţată și cu represiunile în masă; epoca Hrușciov, cu aparenţa ei de „dezgheţ” și „destalinizare”; epoca Brejnev, asociată cu o perioadă de consolidare și „restalinizare” moale a sistemului sovietic, și, în sfârșit (trecând peste guvernările, efemere, ale lui Andropov și Cernenko), epoca Gorbaciov, numită perestroika, caracterizată printr-o liberalizare și democratizare fără precedent a societăţii sovietice. O asemenea periodizare, deși eficientă în linii mari, supradimensionează factorul politic, important fără îndoială, dar insuficient pentru a înţelege schimbarea, permeabilitatea dintre epocile respective, care se datorează, în mare măsură, așa cum încerc să o arăt în cartea mea pe un studiu de caz specific, unor dinamici mai curând sociale și culturale, decât strict politice. De exemplu, arăt în această lucrare că dezgheţul și destalinizarea de la mijlocul anilor 1950, în urSS (și în rSSM, în particular), au fost pregătite de niște premise care apar înaintea morţii dictatorului, în 1953. În cazul pe care îl studiez, „dezgheţul” din anii 1950 apare ca o consecinţă a unui proces multilateral, cu factori multipli: 1) eșecul taberei scriitorilor „transnistreni”, mai bine dotaţi cu capital politic, în lupta lor pentru hegemonie cu scriitorii basarabeni, mai înzestraţi în plan literar (în treacăt fie spus, în această confruntare simbolică și birocratică, basarabenii au fost susţinuţi de reprezentanţii uniunii Scriitorilor de la Moscova); 2) delegitimarea conducerii Institutului de Limbă, Literatură și Istorie, responsabil cu politica lingvistică și culturală, în urma publicării articolului lui Stalin, în 1950, „Despre marxism în lingvisică” (articol care îl discreditează pe n. I. Marr, considerat până atunci părinte fondator al lingvisticii sovietice) și, nu în ultimul rând, 3) întinerirea instituţiei scriitorilor prin primirea unor noi membri, care aduc un model nou de a înţelege relaţiile dintre scriitori și, la alt nivel, dintre scriitori și putere, dincolo de tensiunile interne care au măcinat mediul scriitorilor după război (în așa numită perioadă jdanovistă). Moartea lui Stalin nu face decât să grăbească, în Moldova sovietică și în toată uniunea Sovietică, un „dezgheţ” ale cărui premise erau deja coapte. Totuși, sistemul nu se „dezgheaţă” până la capăt. Iar „destalinizarea” proclamată de Hrușciov la cel de-al 20-lea Congres al PCuS este urmată în scurt timp de o „restalinizare” – e drept, mai moale – pe toate planurile. nu se revine cu totul la modelul de gu- vernare stalinist. Dar sistemul sovietic nu devine, nici sub Hrușciov, cu atât mai puţin sub Brejnev, o democraţie reală, așa cum s-a auto- proclamat. Totuși, odată cu perestroika lui Gorbaciov, pe care unii au numit-o „cel de-al doilea dezgheţ”, sistemul sovietic cunoaște o formă de guvernare apropiată, după mai mulţi parametri, de democraţiile occidentale. Către 1989–1990, Partidul Comunist încetează să mai deţină monopolul deplin în viaţa politică a ţării, odată cu apariţia unor mișcări politice alternative (cum sunt mișcările „pentru susţinerea restructurării”, apărute, cu variaţii locale, în majoritatea republicilor sovietice și care au participat la alegerile locale și centrale din 1989 și 1990). Și iată că, atunci când urSS pare să fi devenit o democraţie autentică, sistemul se prăbușește.
— Tu observi că în RM apar niște situaţii paradoxale, când în „conflictele generaţionale” apar și niște „conflicte politice” sau cumva se suprapun? În ce constă acest paradox, aceste conflicte generaţionale și politice?
— Relaţia dintre generaţii este puternic marcată de politic și mai ales de schimbările politice radicale (cum sunt cele de la 1918 în românia și urSS). Atât în Basarabia interbelică, cât și în RASSM (Transnistria sovietică), după 1918, o veche generaţie de scriitori formată în vechiul regim se angajează, cu o loialitate ce pare ireproșabilă, la instaurarea noului regim. După un deceniu, apare însă o nouă generaţie de literaţi, formaţi în întregime în noul sistem, dar, de remarcat, de dascălii și mentorii proveniţi din vechiul sistem de învăţământ. Atât în Basarabia interbelică, cât și în Transnistria sovietică, noul regim îi avantajează pe cei tineri și îi face vulnerabili pe cei vârstnici. În Basarabia, intelectualii „seniori”, deși formaţi în universităţile fostului imperiu, se declară, după 1918, unioniști de dată veche și patrioţi ireductibili. De cealaltă parte, tinerii scriitori basarabeni, afirmaţi în anii 1930, se proclamă regionaliști intransigenţi. Conf lictul dintre generaţii se anunţă necru- ţător. Cu toate acestea, conf lictul aparent ascunde în fapt o colaborare fructuoasă dintre vârstnici și tineri și o succesiune de generaţii până la urmă armonioasă. În Transnistria sovietică, în schimb, presiunea politicului transformă schimbul dintre generaţii într-o reglare de conturi în care vârsta (și, implicit, educaţia) ţine loc de capital politic. Astfel, Marea Teroare din 1937-1938 a luat înfăţișarea, în sânul mediului scriitorilor din RASSM, unui conf lict de generaţii instituţionalizat dus până în capătul consecinţelor sale. După război, și mai ales după
1950, apare o nouă generaţie de scriitori, formaţi în noul sistem de învăţământ, cu lacune culturale importante, dar dornici să înveţe de la colegii lor mai mari, școliţi în licee și universităţi românești. rela- ţia dintre generaţiile de scriitori nu mai este una bazată pe conf lict, competiţie și dorinţă de putere. Și asta se întâmplă, în primul rând, din motivul f lexibilizării intervenţiei statului în treburile literare, de partea unui sau altui grup. Prin urmare, scriitorii au fost nevoiţi să se bizuie pe propriile resurse și capacităţi literare și sociale pentru a-și face drum spre recunoaștere. Atunci când nu s-au ignorat cu desăvârșire, lucru deseori întâlnit în aceste situaţii, scriitorii vechi și noi au avut ce lua unii de la alţii. Cei vârstnici erau mai tari în materie de cultură literară, pe când cei tineri s-au afirmat prin îndrâzneală și creativitate. Mă gândesc la prietenia dintre Andrei Lupan și Ion Druţă, primul fost ilegalist și mult timp președinte al uniunii Scriitorilor, al doilea un tânăr prozator de factură rustică și neumblat pe la adunări de partid (a se vedea cartea lui Ion Druţă, Lupaniada). Ambii au avut însă ce învăţa unul de la altul, în ciuda sau poate graţie diferenţelor inerente contextelor diferite în care s-au socializat. Conf lictul generaţional a reapărut după schimbările revoluţionare de la 1990. Disputa se duce de atunci încoace între așa-zișii postmoderniști și tradiţionaliști, cu un lanţ de trăsături inerente, de altfel, interșanjabile.
— Teza centrală a cărţii tale se învârte în jurul temei: Scriitorii moldoveni faţă în faţă cu puterea: nici „eroi”, nici „trădători”.
— Într-adevăr, povestea acestui nici-nici reprezintă o imagine sintetică în cartea mea. În plan teoretic, această imagine este o invi- taţie de a deplasa atenţia spre alte categorii de înţelegere decât cele cu care suntem obișnuiţi a discerne relaţia dintre intelectuali și putere într-o epocă autoritară (totalitară). Într-un interviu cu Baca Deleanu (traducătoare literară, văduva scriitorului Liviu Deleanu), cu care am cultivat o prietenie de care îmi aduc aminte și acum cu tandreţe, mi-a mărturisit că „Dacă îţi va spune cineva [dintre scriitori] că a fost erou pe vremea ceea, să nu-l crezi”. Mi-a spus-o într-un context în care, jenată, trebuia să-mi recunoască lipsa de îndrăzneală a soţului ei, Liviu Deleanu, în raport cu puterea în acei ani postbelici. Ceea ce a vrut să-mi spună Baca Deleanu este că toţi intelectualii – mai cu seamă scriitorii – au fost forţaţi să facă compromisuri, într-un fel sau altul, cu instanţele puterii. Ajutat de lectura documentelor de arhivă și a interviurilor, am înţeles că acest raţionament este valabil și în ceea ce privește categoria opusă celei de „erou” – „trădătorul”. Este evident că unii scriitori, mai ambiţioși să acumuleze resurse literare și politi- ce, au fost mai tentaţi să atingă un grad mai mare de proximitate cu puterea. Dar în această relaţie dintre scriitori și putere, raporturile (și raporturile de forţă) au avut un caracter mutual, bazat pe un schimb în care ambele părţi își proiectau temerile și interesele. Totuși, cei care se af lau în relaţii mai strânse cu puterea își puteau permite adeseori luxul de a negocia mai dur anumite chestiuni legate de literatură, de limba literară și de patrimoniul literar. Dimpotrivă, scriitorii care au evitat contactul cu puterea au avut o capacitate redusă de a inf luenţa anumite schimbări, într-un sens sau altul.
— Cum a evoluat în perioada perestroikăi și mai ales în perioada „statalistă” acest nici „eroi”, nici „trădători”, acest „nici-nici”?
— Către sfârșitul anilor 1980, în rSSM (și urSS) are loc o conver- siune vizibilă a intelectualilor, și a scriitorilor în particular, la valori și la modele de solidaritate tradiţionale: naţiune (etnică), credinţă (religioasă), familie (rudenie). În acest sens, revoluţia de catifea a fost, în r. Moldova, la fel ca și în alte foste republici sovietice și ţări din Europa Centrală și de Est, o revoluţie conservatoare. Dar această conversiune nu este atât de brutală cum ar putea să pară. Ea apare pe fundalul rutinizării și devalorizării ideologiei comuniste și practicilor ideologice oficiale în epoca sovietică târzie (mai ales în a doua jumătate a anilor 1970). În plus, a persistat mereu un soi de departajare (ca să nu spun dedublare) a practicilor, discursurilor, reprezentărilor, între spaţiul privat și cel oficial. un fel de Ketman (Cz. Milosz) care permitea scriitorilor să supravieţuiască din punct de vedere cultural și moral într-un regim care tindea spre instaurarea unui discurs monologic. În cazul scriitorilor moldoveni (și din alte republici sovietice), naţionalis- mul și, într-o mai mică măsură, credinţele și practicile religioase, au fost niște valori cultivate în intimitatea mediilor de socializare infor- male (familie, rude, prieteni apropiaţi) și care, odată cu liberalizarea sistemului administrativ în contextul perestroikăi, au ţâșnit la lumina vieţii publice, devenind stindardul noii avangarde conservatoare. unii scriitori, care până în 1987 erau lideri ai organizaţiei de partid, devin, începând cu 1988, militanţi înf lăcăraţi ai mișcării naţionale. Este oare această „conversiune” ideologică o probă de oportunism, o revenire, pentru acești scriitori, la o „normalitate”, aspirată în intimitate, sau poate altceva? Este greu, din punct de vedere uman și logic, să tranșezi pentru o singură înţelegere în detrimentul celeilalte. Cred că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori în vieţile oamenilor, răspunsul se af lă undeva în tensiunea dintre cele câteva adevăruri.
După 1989, numeroși scriitori moldoveni s-au înregimentat, de această dată de bună voie, în numele unor luări de poziţie ideologice și politice de conjunctură. Judecând în lumina experienţei recente, ne dăm seama că supravegherea și cenzura politică în perioada poststalinistă a favorizat, în mod paradoxal, căutarea unor strategii estetice de evitare a modelelor literare stereotipate. Scriitori ca Grigore Vieru sau Ion Druţă, în anii 1960 și 1970, sau nicolae Dabija și Leonida Lari, în anii 1970 și 1980, produceau mostre de literatură autentică, din punct de vedere estetic, epurate de orice semnificaţie conjuncturală. Libertatea de exprimare, cucerită pe baricadele revoluţiei de catifea, le-a permis scriitorilor să-și exprime liber viziunile politice refulate în epoca cenzurii politice, în speţă naţionalismul, sectarismul, bi- gotismul. Au trecut și acestea, ca valul, iar scriitorii „s-au întors la unelte”, ca să citez o expresie uzată în acest mediu pentru a desemna revenirea scriitorilor în anii 1960, după o perioadă de „rătăciri” realist- socialiste, la preocupările estetice cultivate în interbelic. Acum însă nu mai este deloc ușor să te hrănești din scris literar, așa că alte forme de scris, jurnalismul între altele, se dovedesc pentru ei salvatoare. Așa cum în spatele organelor de presă stau, de obicei, interese politice și economice, scriitorii-jurnaliști sunt nevoiţi, și de această dată, să le plătească tribut, fie și prin tăcere.
Se pare că vremea scriitorilor profeţi a trecut în folosul experţilor și analiștilor. O „discreditare” de înţeles în condiţiile în care, în epoca sovietică, scriitorii au anunţat comunismul, iar acesta nu a mai venit, apoi s-au postat în avangarda „renașterii naţionale”, dar au urmat in- egalităţi, mizerie și corupţie. Acum ei anticipează unirea cu românia sau integrarea europeană, dar cine îi mai crede?
Scriitorul moldovean este pus acum în situaţia de a-și reinventa vocaţia și misiunea, pentru a rămâne în sfera publică (pe care, după cum se vede, nu se grăbește s-o părăsească). Ca și în epoca precedentă, categoriile de „erou” și „trădător” sunt puţin operante pentru a înţelege dilemele, alegerile și strategiile scriitorilor în contextul tranziţiei post- sovietice. Din câte vezi, povestea cu „nici…, nici…” rămâne valabilă, poate pentru o altă lucrare.
Despre autor:
Vasile Ernu s-a născut în 1971 în Colibași, Cahul, RSS Moldovenească. Este absolvent al Facultăţii de Filozofie (Universitatea Al. I. Cuza, Iași, 1996) și al masterului de Filozofie (Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy&Stuff și redactor asociat al revistei Idea artă+societate. A activat în cadrul Fundaţiilor Idea și Tranzit și al editurilor Idea și Polirom. În ultimii ani a ţinut rubrici de opinie în România liberă, HotNews și Timpul, precum și rubrici permanente la revistele Noua literatură, Suplimentul de cultură și Observator cultural.
A debutat cu volumul Născut în URSS (Polirom, 2006; ediţia a II-a, 2007; ediţia III-a, 2010), volum tradus în rusă (Editura Ad Marginem, 2007), bulgară (Editura KX – Critique & Humanism, 2009), spaniolă (Editura Akal, 2010), italiană (Editura Hacca, 2010), maghiară (Editura L’Harmattan, 2011), georgiană (Editura Sulakauri, 2011) și polonă (Editura Claroscuro, în curs de apariție). Volumul a fost distins cu Premiul pentru debut al României literare și cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România.
În 2009 publică la Editura Polirom Ultimii eretici ai Imperiului, volum tradus în italiană (Editura Hacca, 2012) și rusă (în curs de apariție la Editura Ad Marginem). La aceeași editură publică, în 2010, împreună cu Bogdan-Alexandru Stănescu, volumul Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2015, Sectanţii. Mică trilogie a marginalilor, volum distins cu Premiul Matei Brancoveanu pentru Literatură. În 2012 publică, la Editura Cartier, volumul Intelighenţia rusă azi, urmat, în 2013, de Sînt un om de stînga. Vasile Ernu (alături de Costi Rogozanu, Ciprian Șiulea și Ovidiu Ţichindeleanu) este coordonator al volumului Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu, Editura Cartier, 2008. Este unul dintre fondatorii și coordonatorii proiectului (www. criticatac.ro).
