Filme-cărți.ro vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul ”Scriitorul şi Puterea sau despre puterea scriitorului”, de Gheorghe Crăciun, apărut de curând la Editura Cartea Românească. Acesta va fi lansat la Tîrgul Internaţional de Carte şi Educaţie Gaudeamus, ediţia 22: duminică, 22 noiembrie, ora 12.00, la standul Editurilor Polirom & Cartea Românească (parter, Romexpo). Invitați: Carmen Muşat, Mircea Martin, Cristian Teodorescu, Caius Dobrescu, Paul Cernat. Moderator: Ovidiu Şimonca. Iată, la început, câteva amănunte despre această carte:
„Puterea simulează, îşi face jocurile, controlează informaţia, stabileşte legi, manipulează colectivităţi, se face frate cu dracul cînd e de trecut vreo punte, Puterea minte cu nonşalanţă, îşi rîde în barbă, mistifică, educă, ameninţă, vorbeşte tot timpul despre democraţie, întreţine psihoze, îşi apără poziţiile atît de greu cîştigate. Dar scriitorul? Toate aceste mult prea omeneşti formule de supravieţuire lui îi sînt străine. Şi atunci cum să fie el acceptat? Cum să accepte Puterea ideea că scriitorul are dreptul de a pune întrebări nu doar lumii, ci şi celor care o conduc? Întrebările unui intelectual sînt întotdeauna incomode, insidioase, imprevizibile, delicate, neplăcute. Ele pretind răspunsuri. Iar Puterea ştie bine că există întrebări care vor rămîne tot timpul fără răspuns. Ea nu-şi poate deconspira esenţa, ea nu se poate invalida singură.” (Gheorghe Crăciun)
Fragment în avanpremieră:
Să aruncăm ideologia la coş?
Un cuvînt în continuare compromis în România de azi este cuvîntul „ideologie”. E prea puţin prezent în discursul politic sau de presă al zilei şi cînd e folosit, faptul se întîmplă cu ezitări şi precauţii. Lucru explicabil, ar trebui să spunem, dat fiind trecutul nefast, politic aberant, al comunismului românesc cu care noţiunea de ideologie a fost asociată cu precădere. Cine mai vrea să-şi amintească astăzi de „ideologizarea forţată” la care Ceauşescu a încercat să supună un întreg popor?
Întrebarea de mai sus e în măsură să ne arate de ce cuvîntul „ideologie” e în prezent privit cu suspiciune, dacă nu chiar cu un oarecare dezgust. Mă grăbesc să adaug imediat că situaţia aceasta n-ar trebui să ne lase indiferenţi, pentru că urmările ei – deloc inofensive – se regăsesc pînă la vîrful eşichierului nostru politic, unde confuzia şi brambureala ideilor şi actelor de decizie au devenit curente. Fuga de cuvîntul „ideologie” cu conotaţiile lui „de tristă amintire” e pînă la urmă o fugă de idei, convingeri, idealuri, modele posibile de viaţă şi de societate.
Să revenim însă la primul paragraf al acestui articol. Ceea ce au înţeles de la bun început comuniştii, nu doar în România şi Uniunea Sovietică, „marele prieten de la răsărit”, ci în toate ţările din estul şi centrul Europei căzute sub dictatura lor, a fost faptul că autoritatea politică nu poate fi impusă şi menţinută decît prin demonstraţii zilnice de putere efectivă. Exercitarea puterii prin mijloacele punitive ale forţei poliţieneşti sau militare presupune o continuă stare de alertă şi mobilizare a unui mare număr de executanţi în uniformă. Costisitor şi riscant, pentru că nu odată, în istorie, armatele sau forţele de ordine au dat jos din scaunul puterii preşedinţi şi împăraţi.
Puterea menţinută prin manipulare ideologică e o invenţie a comunismului tîrziu, de după impunerea prin teroare a dictaturii proletariatului. Succesul acestei invenţii a depins însă de o anume simplificare a mecanismelor sociale, politice şi statale. Acolo unde se află la conducere, puterea comunistă e unică, ea nu are concurent, nu are alternativă, pentru că posibilitatea alternativei a fost retezată din start. Pot exista uneori şi forme ale opoziţiei politice de faţadă, partide satelit cu rol diversionist, dar asta nu schimbă prea mult lucrurile. În comunism, partidul comunist se confundă cu ideea de partid în general, ideologia politică are un singur înţeles pentru că ea este exclusiv o ideologie comunistă, statul e controlat şi el de partidul comunist prin cumularea într-o singură funcţie a sarcinilor politice şi administrative, sindicatele, justiţia, economia, cultura etc. sînt, la rîndul lor, într-o formă sau alta, expresia existenţei partidului unic.
Nu e însă suficient să ai oamenii tăi în posturile-cheie ale domeniilor vieţii publice. În statul comunist toată lumea trebuie să gîndească la fel. „Un singur gînd, o singură voinţă” e un slogan cunoscut. Între gînd unic şi voinţa de a-l impune tuturor e drumul de la ideologie la ideologizare, de la persoana civilă la individul-masă, de la cetăţean la mankurt.
Dar nu toate ideologiile au ca scop sau ca efect mankurtizarea indivizilor, iar ideologizarea acţiunilor politice şi sociale e o componentă implacabilă a oricărui proiect aplicat realului. Ideologia e o necesitate a acţiunii. Putem să nu o numim aşa, dar ea tot ideologie rămîne, adică un complex de idei şi principii de grup bine elaborat şi structurat, coerent şi accesibil, eficace şi actual, cu rol de orientare a conduitei decizionale în planul realităţii şi de intervenţie în mersul faptelor economice şi sociale. Prin chiar natura ei, fiind o structură de idei vii, care se transformă, ideologia e deschisă, tolerantă, realistă, specifică şi flexibilă. Ea arată de fapt că ştii ce vrei să faci şi că ai explicaţii şi soluţii viabile pentru ceea ce vrei să faci. Ideologia nu înseamnă vorbărie, nici populism. Ideologia socială e democratică, nu demagogică. Un partid politic fără ideologie e un nonsens. Doar simulacrele de formaţiuni politice îşi pot permite luxul de a naviga după cum bate vîntul, prin continuul compromis cu realul sau cu partenerul de coaliţie. Ideologia politică nu se improvizează şi nu se negociază. Ea nu se schimbă peste noapte. Şi aşa mai departe.
Or, dacă stăm să privim cu atenţie realitatea politică românească de astăzi, vom constata contrariaţi că din punctul de vedere al convingerilor ideologice lucrurile nu sînt deloc clare şi ferme. Dreapta politică românească nu afirmă adevărate principii de dreapta, social-democraţia e rezultatul schimbării rapide la faţă a mentalităţii comuniste cu protecţionismul ei egalitarist, liberalismul românesc oferă în loc de principii liberale moderne sciziuni, ezitări, pertractări şi discursuri verbioase, extrema dreaptă e o extremă stîngă naţionalistă etc. Apoi, transformarea elementului etnic în coordonată ideologică e în lumea modernă o aberaţie, nu însă şi la noi, unde totul se nuanţează, pînă la „democraţia originală”. Lumea politică românească e însă o lume care în general fuge de idei şi de principiile prea clare. Principiile bine conturate nu mai lasă loc de întors. În România piruetele politice, săritul dintr-o barcă politică într-alta sînt încă la modă. Ideologia e la noi o vorbă, mai ales ţinînd seama de faptul că ea are în trecutul nostru recent o tradiţie de care ne amintim cu jenă, dacă nu chiar cu silă.
Cît despre pluralismul ideologic, acesta e o lecţie încă de învăţat. Nu există ideologie politică fără morală politică şi fără toleranţă. Nu există ideologie fără… gîndire. Aşa că nu de idei trebuie să ne fie teamă, ci de lipsa şi inconsistenţa lor. Vorbele nu pot înlocui ideile şi nu există paleative pentru idei, ci doar incompetenţă şi prostie. Să mai adăugăm şi faptul că funcţionarea reală a societăţii civile şi pluralismul politic exclud manifestarea ideologiei unice, indiferent de deţinătorul puterii, ceea ce înseamnă că teama subliminală de reideologizare e o falsă alarmă? (Text inedit)
Despre autor:
Gheorghe Crăciun (1950-2007), prozator, eseist, teoretician şi critic literar, este unul dintre cei mai importanţi scriitori români contemporani. A publicat romane – Acte originale/Copii legalizate (1982, 2014), Compunere cu paralele inegale (1988, 2015), apărut şi în limba franceză cu titlul Composition aux parallèles inégales (2001), Frumoasa fără corp (1993, 2007), Mecanica fluidului (2003, 2014), Pupa russa (2004) –, volume de eseuri, publicistică, teorie şi critică literară, precum Trupul ştie mai mult. Fals jurnal la Pupa russa (1993-2000) (2006). Este prezent în numeroase antologii de proză, precum Desant ’83 (1983), Competiţia continuă. Generaţia ’80 în texte teoretice (1994, 1999), The Phantom Church and Other Stories from Romania (1996), Generaţia ’80 în proza scurtă (1998), Romanian Fiction of the ’80s and ’90s (1999), Literatura română postbelică între impostură şi adevăr (2000), Tizenegy kortárs román prózaíró (2005), Top 22. Teil II. The Only Way Is Up… (2005), Les Belles Étrangères. 12 écrivains roumains (2005), Plural [26:2 2005]. Eromania (2005). A primit, între altele, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România (1983), Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova (1995, 2003), premiul ASPRO pentru cea mai bună carte de critică a anului (1997, 2002).
