Festivalul ArtMania, Sibiu – Infuzie de arte în decor medieval (I)

5 – 11 august 2013

Cu toate că ArtMania a ajuns deja la a opta ediție, pentru mine a fost cea dintâi. Iar acum, fiindcă s-a încheiat (spre marele meu regret), pot declara sus și tare că mi-a depășit așteptările și că voi începe și eu, la fel ca fanii deja înveterați, să socotesc zilele care au rămas până la ediția următoare.

De joi până sâmbătă, inclusiv, organizatorii festivalului m-au surprins prin complexitatea ofertei culturale și muzicale. Mă așteptam, recunosc, la concerte foarte reușite (auzisem poveștile altora și știam deja că toată lumea pleacă mulțumită de la Sibiu), însă am avut parte și de câteva surprize foarte plăcute. Printre altele, am vizionat – în sfârșit – foarte apreciata producție Poziția copilului, și am vizitat gratuit (cu brățara de la festival) muzeul Astra din Sibiu, un muzeu al tradițiilor populare românești în aer liber, unic în Europa și, probabil, în lume.

Pentru a mulțumi toți cititorii și a facilita lectura, am decis să împart acest articol în două: o parte ”muzicală” și o parte ”culturală”. Această primă parte este dedicată celor trei concerte de excepție la care am asistat, în serile de joi, vineri și sâmbătă.

Joi seara (8 august), de la orele 21:30, cu o punctualitate remarcabilă au urcat pe scenă cei doi componenți ai trupei Deine Lakaien (GER), solistul Alexander Veljanov și pianistul Ernst Horn. Concertul a avut loc în curtea interioară a Palatului Brukenthal, din Piața Mare, iar locurile au fost limitate, din motive de spațiu. Personal, a fost ca și cum aș fi primit desertul înaintea antreului: cunosc și ascult cu mare plăcere producțiile acestui duo electronic de avangardă de mulți ani, de când o prietenă din Germania mi-a trimis CD-ul lor Winter, Fish, Testostertone (1996).

Am petrecut o oră și jumătate de calitate, un public fermecat de atmosfera creată de cei doi – artiști complecși și compleți, perfect capabili să facă uitată trecerea timpului și să transforme spațiul într-o atmosferă difuză, eterică, și, firește, gotică. Piesele din repertoriu au compus un ansamblu intim și plin de emoție, fiind preluate atât de pe albumele mai vechi (duo-ul a fost fondat în 1985), cât și de pe cel mai nou album, Indicator (2010). Veljanov, solistul, a comunicat excelent cu publicul, dând dovadă de o prestanță rar întâlnită, în timp ce Horn, pianistul, a făcut în câteva rânduri spectacol, desfășurându-se asemeni unui om-orchestră. Cei doi au revenit pe scenă de două ori, fiind chemați și rechemați la bis de aplauzele și uralele continue ale publicului. Am fost foarte necăjită că feeria s-a sfârșit; dacă ar fi fost după mine, Deine Lakaien ar fi trebuit să cânte mereu, fără oprire, o coloană sonoră diversă și totuși familiară care mi-ar fi făcut viața mai armonioasă.

Vineri seara (9 august), am revenit în Piața Mare pentru o performanță ”colectivă”: Amaranthe (Suedia & Danemarca), Haggard (GER) și Within Temptation (NED). Cei dintâi au concertat în deschidere, în jurul orelor 19:00, spre deliciul publicului adolescent prezent. Este, într-adevăr, o formație mai recentă, pe placul celor care au pătruns mai de curând în hățișurile metal-ului și genurilor conexe, o formație perfect adaptată gusturilor actuale. Nu ascultasem Amaranthe prea des până atunci, însă impresia pe care mi-au făcut-o a fost de – folosind cuvinte relaxate – metal pop: o combinație explozivă de bass puternic, frontmen de impact și o solistă fâșneață, specializată în schimbarea outfit-urilor scenice.

Odată cu urcarea pe scenă a formației Haggard, un grup eclectic și totuși bine închegat, s-a trecut deja la un alt nivel. Am salutat prezența a două interprete românce pe scenă – o surpriză frumoasă pentru publicul autohton. Este vorba despre Cătălina Popa (Whispering Woods) la flaut și Ștefana Sabău. Haggard a adus sub ochii noștri și spre încântarea urechilor noastre unsprezece membri ai trupei, printre care o foarte dinamică ”doamnă cu clapa”, un basist energic și un violoncelist cu priză la public. Firește, spectacol au făcut și cei doi soliști (Asis Nasseri și Su Ehlers). Piesele au fost preluate atât de pe albumele mai vechi (Awaking the Centuries și Eppur Si Muove, de la începutul anilor 2000), cât și de pe ultimul album, Tales of Ithiria. Deși bisați îndelung, artiștii au dat curs fairplay-ului dintre trupe – conform spuselor solistului – și nu au intepretat nici o piesă în plus față de cele stabilite.

Seara s-a încheiat în acordurile fulminante ale celebrei trupe olandeze Within Temptation, care s-au lăsat îndelung așteptați. Probabil au avut nevoie de o pregătire mai minuțioasă, ei urcând pe scena din Sibiu cu un concert complex, cu videoclipuri și efecte speciale incluse. Fondată în 1996, la inițiativa sopranei Sharon den Adel și a chitaristului Robert Westerholt, trupa este una emblematică pentru genul symphonic gothic metal. Pe lângă stilul aparte și foarte unitar, prezent până recent pe materialele discografice și în spectacole, Within Temptation și-a făcut un renume și prin adevăratele reprezentații scenice, combinații de sunet, jocuri de lumini, performanțe acrobatice și efecte speciale.

The Unforgiving, cel mai recent album, a marcat o schimbare radicală de stil pentru cei șase membri ai trupei. Aceștia au păstrat elementele de gothic metal, adăugând însă și piese cu o puternică influență pop (ce-i drept, un pop… simfonic, în mare forță), mai mainstream, mai potrivite pentru publicul larg. Spre marea mea bucurie, însă, repertoriul nu a fost alcătuit numai din piese de factură recentă, ci a cuprins și ”veterane” dragi mie, cum ar fi Ice Queen sau Mother Earth.

Sâmbătă seara (10 august) am întârziat motivat în Piața Mare, motivul urmând să fie explicat în cea de-a doua parte a acestui articol. Cert este că am ratat ”la mustață” Orphaned Land și Xandria, însă am ajuns cu puțin înainte să înceapă componenții Lacrimosa (GER) – o trupă pe care o ascultam foarte des în liceu, probabil singura trupă clar și precis gotică pe care gusturile mele extreme o admiteau. Lacrimosa a revenit pentru a doua oară la Sibiu, la cererea publicului, de data aceasta în Piața Mare, la cinci ani după prezența în premieră în România.

Din păcate, cei doi artiști de excepție, Anne Nurmi și Tilo Wolf, au concertat într-o atmosferă ce-i drept foarte potrivită oricărui curent dark, dar foarte dificilă pentru public: o furtună teribilă, cu fulgere, trăsnete și ploaie torențială. Victime colaterale: un aparat semi-profesionist de fotografiat (decedat în urma unei ultime filmări) și un telefon mobil. Dacă a meritat, îmi voi da seama când emoțiile post-ArtMania se vor fi decantat. Momentan, cred că răspunsul e afirmativ.

Am rezistat eroic pentru mare parte a unui show spectaculos, care a cuprins piese vechi, piese noi, balade solo ale finlandezei și compoziții cu accent puternic pe compozitorul german, piese cu un background metal în forță și piese de factură 100% gotică. Mi-a părut rău să plec fără să mă asigur că nu se cântă și piesa mea favorită (Malina), însă frigul și ploaia pătrunseseră deja până la os. Cu siguranță alți spectatori mai rezistenți îmi vor putea spune dacă merită să regret că nu am apucat să ascult live această melodie.

ArtMania a reușit să creeze un spectacol muzical pentru care aș reuși cu greu să găsesc comparație în peisajul festivalurilor autohtone. A avut organizare foarte bună, un public extrem de civilizat (cu doza firească de entuziasm și exagerare) – am remarcat foarte mulți părinți însoțiți de copii de diverse vârste – și o prezență care a mulțumit pe toți.

Le mulțumesc organizatorilor pentru oportunitatea de a fi putut fi prezentă, ca ”om de presă”, la acest eveniment, și aștept cu mare nerăbdare următoarea ediție.