Mult au aşteptat fanii cunoscutei formaţii irlandeze U2 (probabil cea mai cunsocută având origini irlandeze) un nou album de studio, ultimul fiind scos pe piaţă în 2009 (No Line to the Horizon), aceşti cinci ani reprezentând cea mai lungă aşteptare între două albume din întreaga istorie a formaţiei. Motivele sunt multe, în principal fiind vorba despre implicarea lui Bono, vocea şi liderul formaţiei în tot felul de campanii umanitare (scăderea sau anularea datoriilor istorice ale Africii faţă de marile puteri economice occidentale ar fi poate cea mai importantă şi demnă de menţionat), dar şi turneul mondial al grupului (U2 360° Tour) care a durat din 2009 până în 2011. Cel de al treisprezecele album de studio, Songs of innocence, a fost lansat la 9 septembrie pe piaţă, într-o modalitate inedită, fiind pur şi simplu cumpărat de gigantul nord-american Apple care l-a inclus gratuit în aplicaţia I-Tunes, un fel de magazin muzical la care are acces fiecare utilizator de I-pod. Astfel, albumul a fost generat unui număr record de utilizatori (aproximatv 500 de milioane de còpii). Tim Cook, CEO-ul gigantului american, declara că albumul irlandezilor a avut parte de lansarea cu cele mai multe exemplare oferite din întreaga istorie a muzicii pop-rock.
Conform cifrelor Apple, 33 de milioane de oameni au accesat albumul în prima săptămâna de la lansare, iar în prima luna aproximativ 81 de milioane de utilizatori îl ascultaseră, iar 26 de milioane l-au downloadat. Întrebat dacă cedarea exclusivităţii albumului a fost gratuită sau Apple a plătit (se vehicula suma de 100 de milioane de dolari), Bono a confirmat că a avut loc o tranzacţie comercială. Nici nu ne-am fi aşteptat la altceva. „Am fost plătiţi. Nu cred în muzică gratuită. Muzică este sfântă.” Ceea ce este cât se poate de firesc, numai noi în România mai avem iluzia că actul artistic ar aparţine întregului popor în mod gratuit. Albumul în forma să fizică a fost lansat pe piaţă la 13 octombrie de către Islands records şi conţine patru piese care nu s-au regăsit în formula vândută firmei Apple, poate tocmai pentru a menţine interesul şi a putea vinde albumul şi în forma sa clasică. În interviul/articol (Bono’s Dublin) pe care i l-a luat Brain Boy la sediul Apple din Cupertino, California şi publicat în The Irish Times (ediţia din 13 septembrie 2014), Bono dezvăluie mai multe despre unul dintre cele patru cântece care se referă la un colţ din Dublin, foarte drag lui Bono, The Crystal Ballroom, o sala de spectacole şi evenimente situată pe stradă South Anne, acum demolată, unde multe generaţii de tineri dublinezi mergeau să se distreze, să asculte muzică şi să danseze. „Tatăl meu şi mama mea obişnuiau să meargă aici să danseze iar în acest cântec îmi imaginez că eu sunt pe scenă cu un grup abia înfiinţat, U2 şi mă uit către spectatori şi-i văd pe tata şi mama dansând romantic.”
Forţa acestui album este dată tocmai de nostalgia care este investită în el. Niciodată nu trebuie subestimată puterea ei creativă. În cântecul „Iris (Hold Me Close)” poate cel mai bun de pe album, referirile la mama lui Bono care a murit când el era doar adolescent, la numai 14 ani, sunt explicite. În primul rând, prenumele ei era Iris. „The ache în my heart is so much a part of who I am (…) I’ve got your life inside of me”(„Durerea din inima mea este atât de mult o parte din cel ce sunt acum. Viaţa ta se află-n mine”). În articolul din Irish Times se resimte durerea lui Bono faţă de această pierdere traumatică, chiar şi după patru decenii (însă această durere, a pierderii unui părinte nu se estompează niciodată). Un alt vers exemplifică „You’ll be the death of me/ But it wasn’t me” (Bono face referire la unul din reproşurile atât de comune ale părinţilor dintotdeauna şi de peste tot, adresat copilului neastâmpărat o să mă omori-cu zilele). Mama lui Paul Hewson (numele real şi irlandez al lui Bono) a murit în timpul înmormântării bunicului lui Bono, tatăl ei, suferind un anvrism cerebral. Părinţii lui au format una din puţinele familii mixte din anii 1970 din Dublin, tatăl fiind catolic iar mama protestantă.
În melodia „The Miracle (of Joey Ramone)”, Bono îl omagiază în felul său original pe cântăreţul Joey Ramone (1951-2001), vocalul unei formaţii americane de punk-rock, Ramones. Adolescenţi fiind, cei patru componenţi ai U2 s-ar fi strecurat la unul din concertele acestei formaţii la Dublin, iar performanţa scenică a lui Joey Ramone l-a impresionat şi influenţat pe tânărul adolescent Paul Hewson. În „This is where you când find me now” („Acesta este locul unde mă poţi găsi acum”) se aud şi pescăruşii pe care, poate, i-a înregistrat de pe plajele din Dalkey, una din suburbiile bogate ale Dublinului, unde-şi are casa (reşedinţa principală, să-i spunem aşa) solistul irlandez. În plus, Bono spune clar şi răspicat, să-l audă întreagă Irlanda „We come from an ancient place”(“Venim dintr-un loc străvechi”). Alte menţiuni destul de explicite la Irlanda şi istoria ei frământată se regăsesc în cantecele „Raised by the Wolves”(crescut de lupi) şi „The Troubles”(„Tulburările”) ,sub care atât irlandezii din Nord şi din Sud, cât şi britancii desemnează mai degrabă lungul război civil din cele şase comitate nord-irlandeze care alcătuiesc şi acum Irlanda de Nord. Şi Republica Irlanda a fost afectată de violenţele din Nord. Vineri, 17 mai 1974, în intervalul orar 17-19 un grup paramilitar protestant din Ulster (Ulster Volunter Force cu strânse legături cu reverendul Ian Pasiley vezi revista 22 nr.42, 21-27 octombrie 2014 ) se pare ajutate logistic de serviciile secrete britanice (cererile Dublinului de a elucida şi acest caz al trecutului tulbure şi de a oferi documente relevante au fost respinse de Londra) au amplasat şi detonat patru bombe ascunse în maşini capcană atât în centrul Dublinului (unde au fost detonate trei în zona comercială a străzilor Parnell şi Talbot), cât şi în centrul oraşului Monaghan (una) făcând nu mai puţin de 33 de morţi şi aproximativ 300 de răniţi. În 1993 UVF şi-a asumat responsabilitatea pentru tragedia produsă.
La 17 mai 2014 s-au împlinit patru decenii de la acele atrocităţi şi în continuare nimeni nu fusese pedepsit şi este din ce în ce mai greu de crezut că responsabilii vor fi aduşi vreodată în faţă vreunei instanţe. Adolescentul Paul Hewson, după cum mărturiseşte Bono ziaristului de la The Irish Times, după cursuri de la şcoală, după-masa, de obicei se ducea să caute discuri într-un magazin de muzică amplasat chiar după colţul intersecţiei unde fuseseră amplasate maşinile capcană. „Dar în ziua aceea m-am dus cu bicicleta la şcoală şi nu m-am mai dus în centru, ca de obicei” Versul principal al melodie The Troubles este tocmai „Somebody stepped inside your soul” (‚Cineva ţi-a pătruns în suflet”). Bono a crescut pe stradă Cedarwood, în partea de nord a Dublinului, în cartierul Glasnevin (unde se află şi cimitirul unde sunt îngropaţi toţi marii oameni de stat şi de cultură ai Irlandei) şi această parte vitală din viaţa lui îşi regseste transpunerea într-un alt cântec de pe acest album intitulat chiar Cedarwood Road. Despre acele vremuri Bono spunea: „Am crescut pe această stradă, o stradă plină cu familii drăguţe. Oameni care mi-au influenţat felul de a vedea lumea. Oameni pe care în continuare îi admir şi-i iubesc. Dar era şi destulă violenţă pe acolo, în adolescenţă mea, găşti de tineri care se alergau, se ascundeau, se băteau. Da, Cederwood Road avea şi câteva părţi ascunse că toate locurile, de altfel. Ca toţi oamenii.”
Ultimul album ce poartă marca U2 este despre noi încercând să ne dăm seama de ce am vrut în primul rând să facem parte dintr-o formaţie, legăturile din interiorul ei şi primele noastre călătorii, geografice, spirituale sau sexuale. A fost greu şi ne-a luat ani. Poţi s-o pui şi aşa : am dezgropat o groază de chestii nasoale (Bono), care a întărit idea în revista The Roling Stones este cel mai personal album pe care l-am scos. De altfel şi cele două versiuni ale copertei albumului sunt personale şi intime. Prima, una minimalistă şi retro, reproduce imaginea unui disc de vinilin şi se aseamănă voit primul album scos de tinerii irlandezi în 1978. Cea de-a doua copertă, cea oficială, se pare, îl înfăţişează pe Larry Mullen Jr., toboşarul formaţiei, îmbrăţişându-şi tandru fiul adolescent. Încă nu se cunosc foarte multe detalii despre turneul care va promova ultimul album al formaţiei. Bono declara că încă nu ştim o dată sigură pentru următorul turneu U2, dar va fi anul viitor. Avem nevoie de idei bune pentru a putea urcă pe scenă. Aşteptaţi-va la ceva proaspăt, la ceva nou. Acest album ar trebui să fie urmat cât de curând de un altul, intitulat Songs of experience.
Fanii U2 din România sătui să tot aştepte sau să bată mii de kilometri prin Europa au creat chiar o pagină pe Facebook pentru a face presiune şi lobby. Multe trupe au concertat în acest ultim sfert de secol de libertate muzicală în România, însă nu şi U2. Argumentul standard era acela că nu aveam un stadion pentru desfăşurarea de forţe pe care o presupune un astfel de concert. Acum, având noua Arena Naţională (!) la dispoziţie nu ar mai trebui să fie probleme. Cel puţin de acest gen. Dar vom vedea! Fascinant la U2 este combinaţia dintre un adevărat geniu de marketing cu implicaţii financiare deosebite (Bono şi The Edge au cumpărat înainte de criza economică un hotel în centrul Dublinului pe care fiecare şofer-ghid al double-dekker-urilor turistice avea mare grijă să-l menţioneze cum trecea pe cheiul râului Liffey, în plus toţi cei patru componenţi ai U2 au vile unele lângă altele în oraşul francez Cannes tocmai pentru a putea comunica şi colabora mai uşor, ceea ce se pare nu prea s-a întâmplat din 2009 până în 2014) şi o sensibilitate artistică atât de complexă si general umană. Dar dacă-ţi place Dublinul nu cred că este posibil să nu-ţi placă şi noul album dublinez al U2. „Mi-aş dori să fim o formaţie mai bună, mai talentată. De aceea acest album nu a apărut mai devreme”.(Bono)
