Andrei Pleşu (moderator), Angelo Mitchievici, Laura Grünberg, Ioan Stanomir, Răzvan Voncu, Vintilă Mihăilescu, Andrei Oişteanu, „Sexualitate şi societate”. Dezbatere pe marginea cărţii lui Andrei Oişteanu, „Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură” (Polirom, 2016), desfăşurată la Colegiul Noua Europă, pe 29 noiembrie 2017
Pe 29 noiembrie 2017, la Colegiul Noua Europă, a avut loc o dezbatere pe marginea volumului semnat de istoricul religiilor Andrei Oişteanu, ”Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură”, apărut în 2016, în ediţie ilustrată, în seria de autor pe care editura Polirom i-a consacrat-o. Evenimentul a fost moderat de Andrei Pleşu și, alături de autor, au participat Laura Grünberg, Vintilă Mihăilescu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir şi Răzvan Voncu. Despre acest volum a scris pe larg pe Filme-cărți.ro Dan Romașcanu. Publicăm mai jos prima parte a dezbaterii, în cvasi-integralitatea ei:
Andrei Pleșu (scriitor, Preşedintele Fundaţiei Noua Europă):
În prefaţa cărţii Sexualitate şi societate, Andrei Oișteanu invocă o declarație a lui Cioran care regretă, spre sfârșitul vieții, că n-a apucat să aducă omagii suficiente sexualității. De asemenea, îl citează pe Mircea Cărtărescu care se miră că abia acum apare o astfel de carte, pe o temă atât de fierbinte. Adevărul este că lucrarea lui Andrei Oişteanu apare, dimpotrivă, într-un moment potrivit: niciodată nu a fost așa de actuală, de prezentă, tematica asta, la noi si în toată lumea. Avem referendumuri despre familia tradiţională, avem tema LGBT, avem marele tapaj planetar în jurul expresiei #metoo; fiecare cetățean al planetei pare să admită că a fost hărțuit cândva sau că a hărțuit cândva, ca noi toți, pe cineva. Suntem o specie de hărțuiți și hărțuitori, asta rezultă.
Suntem într-un context în care tematica își primește prin cartea domnului Oișteanu o încununare savantă, de o densitate, de o bogăție documentară extraordinară. Cum spunea cândva un maestru de-al meu, când există calitate, singura problemă este cantitatea. În cazul ăsta, trebuie să spun că această exigență este îndeplinită, existând îndelung dovedita calitate de cercetător a domnului Oișteanu, dar şi o copleşitoare „cantitate” documentară, un mod de a acoperi un imens spațiu sociologic, antropologic, cultural, care va face, în ciuda unei severe erudiții, și plăcerea cititorilor, pentru că volumul este plin de amănunte picante. Eu am aflat enorm de multe lucruri citind această carte, prin urmare, este – şi pentru mine – o carte venită la timp.
Nu vreau să încep eu cu un discurs amplu, poate doar să amintesc, cu titlu pregătitor, doua-trei opinii care merg împotriva curentului, pentru că și curajul este una dintre virtuțile cărții domnului Oișteanu. Mai întîi, o neaşteptată observaţie a părintelui, între timp decedat, Arsenie Papacioc de la Techirghiol, care, într-o zi, a spus cuiva cu care stătea de vorbă: ”Nu știu de ce tema asta a sexualităţii a devenit atât de intens culpabilizată în ambianța creștină. E un exces: nu asta e problema cea mai mare a vieții spirituale și a efortului de autodepășire. Există păcate mult mai grave și, strict dogmatic, se admite că păcatul suprem e orgoliul. Restul sunt, până la urmă, «pagube colaterale»”.
Există, de asemenea, o pagină foarte simpatică în C.S. Lewis, care, într-un text despre iubire vorbește și despre iubirea sexuală, în termenii următori : ”O luăm foarte serios, mult prea în serios. Cred că este zona în care Dumnezeu dă dovadă de un imens umor.” Spre ilustrare, C.S.Lewis invocă faptul că orice bărbat a trecut prin experiențe care arată umorul lui Dumnezeu legat de acest capitol: întâlnești o femeie superbă, atrăgătoare și mecanismul tău erotic nu se pune în funcțiune; invers, întâlnești o femeie la care abia te uiți și brusc funcționezi. Mai mare bășcălie decât asta, în economia divină, e greu de imaginat!
În sfârşit, o poveste scurtă pe care mi-a spus-o Conu Alecu Paleologu. Proaspăt însurat, a cerut un sfat duhovnicesc Monseniorului Ghika. S-a dus la el și l-a întrebat dacă, în amorul conjugal, unele practici nu neapărat ortodoxe sunt un păcat grav. Monseniorul Ghika i-a răspuns că dacă sporesc iubirea cuplului nu sunt un păcat. Deci există nuanțe și pogorăminte de toate felurile în domeniul ăsta și despre ele vom vorbi în continuare cu acești minunați invitați, care au acceptat să vină: Andrei Oișteanu, Laura Grünberg, Răzvan Voncu, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir, Vintilă Mihăilescu [pe care domnul Pleșu i-a prezentat apoi pe scurt].
Despre Andrei Oișteanu: curriculum-ul lui este enorm, de la o listă de lucrări impresionantă, cu subiecte palpitante (despre narcotice, despre sexualitate), la prezența în foarte multe instituții importante în materie de istorie a religiilor (este fondator al Institutului de Istorie a Religiilor din cadrul Academiei Române), iudaistică, antropologie culturală, studii identitare ș.a.m.d. De amintit sunt si o sumedenie de distincţii (în 2006 a primit Ordinul „Steaua Romăniei”, dar și altele, din Italia, Belgia, Israel etc.) Mă amuză să precizez că, în anii 1970, a făcut parte și dintr-o trupă rock, condusă de Mircea Florian, care se numea ”Ceata melopoică”. Iata un bun inceput pentru o carieră de cărturar.
Angelo Mitchievici (profesor la Facultatea de Litere, Universitatea „Ovidius” din Constanţa):
Avem în această seară o ocazie deosebită, prezentarea unei cărţi, Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură, care probează o erudiţie impresionantă şi acest prim aspect lansează o interogaţie definitorie: cum poţi să captezi o temă care poate exploda într-o polisemie derutantă? Sexualitatea, ca şi erotismul cu recurentele şi totuşi variatele dezordini amoroase, par subiecte inepuizabile. Andrei Oişteanu optează pentru o strategie normativă, fixând subiectul într-o chestiune de drept cutumiar, şi anume tema lui ius primae noctis sau le droit du seigneur, căreia, cu competenţele reunite ale istoriei religiilor şi ale antropologiei, îi construieşte un traseu istoric, parcurgând diverse religii în contextele unor culturi şi civilizaţii. Autorul încearcă să identifice în ce măsură această practică la confiniile cu exercitarea unei puteri cuantificate ca privilegiu de castă relevă atât influenţe, cât şi echivalenţe simbolice, în măsura în care anumite culturi şi civilizaţii care o au nu se află direct în contact pentru a se putea influenţa reciproc.
Aceasta este centripeta acestei cărţi, care tinde să ordoneze un material vast aflat într-o permanentă stare de dispersie. Centrifuga ţine tot de erudiţia extraordinară a lui Andrei Oişteanu şi reprezintă un adaos semnificativ pe care îl aduce demersului antropologic. Autorul utilizează literatura ca pe un turnesol, pentru a vedea în ce măsură şi cum această temă, fixată destul de bine în repere antropologice, codificată în reflexe mentalitare identificabile, mobilizează de fapt imaginarul occidental, iradiind în întreg spaţiul cultural european. A treia componentă din subtitlul acestei cărţi, literatura, configurează un spaţiu de diseminare şi recuperare resemantizată a reflexului mentalitar, al practicii ritualizate de drept cutumiar. Aici istoricul religiilor, antropologul cedează locul istoricului literar, un alt rol asumat de autor la fel de surprinzător prin capacitatea de a mobiliza date de istorie literară românească şi literatură comparată în măsură să asambleze un tablou coerent al iradierii tematice.
Mai există o focalizare în această carte, trasând un decupaj care priveşte societatea ţărănească românească. Aici, o altă voce este convocată, cea a etnologului, pentru a configura un discurs adiacent. Ca şi în alte cărţi ale sale (Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală sau Grădina de dincolo. Zoosofia. Comentarii mitologice sau Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească), Andrei Oişteanu ştie să capteze o temă cu o amplă reprezentare în spaţiul culturilor şi civilizaţiilor occidentale sau orientale, în orizontul culturii şi civilizaţiei tradiţionale româneşti, mai precis în contextul societăţii ţărăneşti. Putem observa, sub ghidajul atent al etnologului, în ce măsură practici care au fost populare în medievalitatea occidentală, spre exemplu, au un corespondent direct şi o expresie specifică în cultura locală.
Un capitol foarte important, deşi restrâns ca dimensiune, Eros şi Ethos, precizează şi nuanţează un fapt esenţial pentru întregul demers antropologic: cartea nu se constituie într-o istorie culturală comparată a unui fapt de drept cutumiar, cu atât mai mult cu cât practica invocată a lui ius primae noctis nu este atestată sau confirmată documentar în toate culturile pentru a vorbi de un numitor comun. Înţelegerea puterii de iradiere a temei este recuperabilă la nivelul unei istorii a imaginarului occidental pe care-l modelează, acolo unde ea mobilizează ficţiuni exemplare devenind o sursă fecundă, substanţială pentru literatură. Descărcarea în literatură, în faptul literar, a faptului de ordin antropologic, cu întregul complex ritual pe care-l demantelează Andrei Oişteanu, produce o serie de consecinţe importante pentru ambele domenii. Astfel, literatura îşi selectează o parte din teme cu predilecţie dintr-o zonă cândva intens ritualizată, consacrată, din zona mitologicului ale cărui sedimente folclorul le depune consecvent. Acestea sunt resemantizate, reproiectate în versiuni fabulatorii, nu mai puţin creatoare la nivel mentalitar. Într-un anumit sens, omul culturii occidentale inventează, fabulează, ficţionalizează chiar şi atunci când practica la care face trimitere nu există sau nu e atestată ca atare. Rolul literaturii în economia simbolică a demersului nu ţine doar de un raport de continuitate dinspre social spre estetic a unei teme/practici cutumiare, ci de (re)inventare a ei, de intensificare şi capitalizare a resurselor ei simbolice.
Cu alte cuvinte, tocmai simbioza care se realizează între practicile şi concepţiile care-şi au sursa în lumea ”subiectului” şi cele care provin din lumea ”obiectului”, alianţă care stă la baza retro-antropologiei, este cea pe care o explorează Andrei Oişteanu. De aceea formele de cultură moderne derivate dintr-o practică arhaică, gestionând ritual virtualităţile punitive ale sexualităţii, sunt analizate de autor. Erotismul şi patologia sexuală ca spaţii de refigurare a interdictului în contextul modernităţii sunt explorate prin tensiunea dintre licit şi ilicit a faptului literar cu mizanscenele diferitelor transgresiuni şi profanări secularizate. Autorul construieşte câteva studii de caz (cele ale prozei mateine şi a invectivelor lirice ale lui Geo Bogza sunt magistrale), explorând acele zone de avangardă ale literaturii unde sexualitatea devine un element perturbator, utilizat intenţionat şi atenţional ca un element subversiv, dar şi atractiv.
De asemenea, Andrei Oişteanu operează o deschidere profitabilă asupra înţelegerii relaţiei dintre sexualitate şi putere, observând o serie de strategii manipulative în care sexualitatea joacă un rol determinant în contextul unor societăţi dominate de regimuri totalitare, cum a fost şi cea românească sub comunism. În fapt, cartea sa pune în evidenţă şi o serie de posibilităţi care stau în faţa cercetătorului şi pe care un demers ulterior le-ar putea dezvolta. În orice caz, Andrei Oişteanu face un serviciu cosiderabil studiului literaturii, istoriei literare, pentru care deschide o perspectivă dintr-un unghi insolit, menit să recupereze relevanţa sa dincolo de valorizările estetice specifice.
Precum majoritatea cărţilor lui Andrei Oişteanu, şi Sexualitate şi societate. Istorie, religie şi literatură devine un reper inconturnabil pentru demersul interdisciplinar realizat la cel mai înalt nivel de exigenţă academică, o carte care nu poate lipsi din parcursul formativ al unui tânăr cercetător, fie el entolog, antropolog, sociolog, istoric al religiilor sau istoric literar.
Laura Grünberg (profesor la Facultatea de Sociologie, Universitatea Bucureşti):
Am citit cu mare plăcere cartea și o să încerc să o abordez din perspectiva sociologului, dar și din perspectiva omului care este preocupat de studiile de gen, care poartă, cu greu sau cu ușurință, povara de a fi numită feministă. Pentru mine, este o carte despre societate, care este privită din perspectiva discursurilor culturale, sociale, politice, istorice cu privire la sexualitate. Este o carte în care observăm modul în care sexualitatea, deși este trăită corporal, în privat, este de fapt un construct social, se bazează pe norme, cutume, obiceiuri, are consecinţe în viaţa publică. Cartea oferă o perspectivă socială şi istorică asupra instituției sexualității, dinamica acestei instituţii fiind din plin reprezentată. Sigur că și eu am fost copleșită și invidioasă în privința erudiției și polifoniei de referințe într-o carte în care ”firul roșu” se menține clar în jurul tematicii sexualității (să ai referințe variate- de la Jim Morisson la Cărtărescu și Freud, de la poezii deșucheate la proverbe este extraordinar, îmi închipui laboratorul de lucru, cu toate fișele care să capete sens și să ducă la un demers coerent!).
Ca femeie, eu am citit cartea într-un registru oarecum contradictoriu: pe de o parte este o carte care te apasă din perspectiva normelor, modelelor de sexualitate, care de cele mai multe ori, de-a lungul timpului, au marginalizat sau inferiorizat femininul, au pus femeile în situații tragice, periculoase legate de sănătatea lor, de corpul lor, de psihicul lor, deci am perceput-o din perspectiva asta. Pe de altă parte, am simțit ca foarte prezentă, plutind în aer, tema mai generală a fricii faţă de femeie, frică permanentă și putem începe de aici o discuție, academică sau nu, despre motivele de tot felul ale acestei frici a bărbaţilor faţă de femei. De ce vă e frică domnilor? Această frică se vede în cartea asta prin nenumărate exemple – frica de corpurile lor, de organele lor sexuale, de lichidele care curg din corpurile lor, frica de puterile lor malefice, de gura lor zimțată. Cartea abundă în astfel de exemple. Este de asemenea vizibilă și dualitatea masculinului față de feminin despre care se discută şi în literatura de specialitate – atitudine ambiguă a bărbaților pentru care femeile sunt pe de o parte mame, soții, iubite, amante, deci au sentimente de iubire de tot felul și, pe de altă parte, sunt femeile competitoare cu ei în tot mai multe domenii faţă de care au resentimente, frică, teamă, uneori ură.
Aș așeza cartea asta în acelaşi raft cu Michel Foucault – Istoria sexualității – pentru că este în spiritul în care sexualitatea se discută din perspectiva relațiilor de putere și nu a unui determinism biologic, aș așeza-o în prelungirea cărții lui Thomas Laqueur – Corpul și sexul. De la greci la Freud – cu modelul lui interesant despre ce s-a întâmplat în secolele XVII-XVIII și cum s-a trecut de la modelul unisex la modelul cu două sexe și de ce s-au întâmplat lucrurile acestea. Cartea lui Andrei Oișteanu tratează această dinamică a relaţiilor sexuale încercând să descifreze unde și cum s-au întâmplat aceste schimbări, dacă acestea ţin de progresul științific sau mai curând de schimbările politice şi ideologice.
La fel de bine aş așeza cartea lui Andrei Oișteanu în raftul din biblioteca mea unde sunt studiile de gen sau studiile feministe. Chiar dacă acest volum este neutru din această perspectivă – nu problematizează în mod direct relaţiile de gen, relaţiile dintre femei şi bărbaţi, fiind mai mult o abordare descriptivă, documentată a acestora –, volumul nu este insensibil la gen. Pentru mine, această carte este foarte bine de pus în raft și de folosit la cursurile de specialitate, ca material bibliografic, pentru că este o carte care vorbește despre o temă majoră în domeniu – dinamica rolurilor şi relațiilor de gen –, este o carte care nu sugerează un progres simplist (de la bine la rău, de la constrângere la libertate sexuală). O pun în raftul meu de literatură feministă pentru că este o carte utilă pentru a-ți dezvolta o gândire critică în ceea ce privește problematizarea neproblematicului sau denaturalizarea naturalului, firescului, normalului – condiţie fundamentală pentru a începe un demers de descifrare a socialului prin prisma categoriei de gen. E o carte pe care o citești și nu se poate să nu-ți ridici întrebări, să nu-ți pui probleme, să nu îţi revizitezi propriile prejudecăți. E o carte care-mi folosește astfel în activitatea didactică.
Din perspectiva feministă, este o carte care-ți dă repere despre modul în care astăzi se discută despre problematica de gen, în multidimensionalitatea lui. E o carte în care nu se vorbește despre relațiile dintre femei și bărbați abstracţi, despre femei în general, despre bărbați în general. Toate exemplele adunate sunt exemple despre femei aflate la intersecţia mai multor categorii sociale de analiză – femei de o anumită vârstă, etnie, femei din anumite clase sociale, femei ancorate în anumite epoci. Este deci exemplificarea unui discurs modern, contemporan despre ceea ce înseamnă relațiile și raporturile de gen. De asemenea, este importantă pentru mine ca feministă, pentru că tema sexualității este o temă fundamentală pentru feminism. Feminismul, în pluralitatea lui, a abordat foarte des această temă, existând un spectru larg de teorii. În acelaşi timp sexualitatea a fost un motiv de disensiune în cadrul diverselor abordări feministe. Feminismul s-a scindat în mod fundamental în jurul abordării problemelor de sexualitate: să includă sau nu sexualitatea în cadrul conceptului de identitate de gen? Aici a intervenit o ruptură atât academică cât și la nivel de activism, între Feminism, Studiile de Gen și Studiile despre Sexualitate, aşa numitele Gay Studies sau Lesbian Studies, care sunt oarecum independente şi tratează identitatea sexuală măcar ca semiautonomă în raport cu identitatea de gen.
Este o carte care pe de altă parte face referințe la teme de mare actualitate. Este foarte la îndemână ca, în prelungirea acestei cărți, să vorbim de fenomenul #metoo și de toate problemele legate de violență, mai ales asupra femeilor, despre tema hetero-normativității și chiar despre tema fluidității, a spectrului de gen – ce mai este identitatea în contextul de azi în care, de exemplu, pe Facebook ai zeci de opțiuni despre identitatea de gen şi poţi să alegi să te identifici ca persoană cis, trans, cisgender, female to male, male to female, neither, etc. Se ridică astfel probleme perene şi actuale legate de cine suntem în raport cu identităţile sociale, orientările sexuale, comportamentele şi atitudinile noastre. Toate lucrurile astea sunt importante și, ca să le înțelegi, ca să te înţelegi, trebuie să-ți înțelegi trecutul, să te uiți în urmă. Şi, ca să faci asta, poţi începe printre altele citind o carte ca a lui Andrei Oișteanu.
Am și eu un capitol preferat: Sexualitatea locuinței. În ultima vreme, citesc mai mult pe o zonă care mi se pare foarte interesantă și ofertantă pentru studiile socio-umane, pentru sociologie în general. Este vorba despre sociologia lucrurilor, despre lărgirea ariei de interes pentru sociolog dincolo de lumea umană, despre ieşirea din antropocentrismul domeniului. Discuțiile din carte despre rolul gardului, despre curte, despre copii din flori, despre semnificaţia designului interior al casei, a săritului pârleazului ca o formă de dezvirginare, toată această încercare de a înțelege cum funcționează societatea prin intermediul lucrurilor mi-a plăcut în mod deosebit, pentru că vine pe fundalul unor lecturi de tip Latour, Appadurai Brown care afirmă în moduri diverse că lucrurile nu doar sunt ci și fac, că noi ca oamenii nu doar impunem semnificaţie lucrurilor, ci ele capătă semnificații dincoace şi dincolo de noi, că lucrurile au o viaţă şi o biografie.
Ioan Stanomir, profesor la Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea Bucureşti:
Cartea Sexualitate şi societate este, de fapt, încununarea unui proiect, iar proiectul este chiar Andrei Oișteanu. Mi-aduc aminte că, demult, în anii ’80, în Revista de istorie și teorie literară, îl citeam pe Andrei Oișteanu cu extraordinar de interesantele sale cercetări pe tema folclorului românesc vechi și a mitologiei populare. La Andrei Oișteanu a existat întotdeauna o preocupare de a ataca frontal și iconoclast temele de care alți cercetătorii se feresc sau temele pe care alți cercetători le învăluie într-un fel de sterilitate pedantă. Mă gândesc la volumul său despre narcotice, care a fost o carte deschizătoare de drumuri, una care a spart tabuu-urile, precum și într-un alt registru, mult mai sever de această dată, volumul despre imaginea evreului în cultura română. Volumul Sexualitate şi societate merge în această direcție. Această carte este și un discurs asupra metodei, este o carte inter-disciplinară, o carte care are capacitatea de a vorbi cu limbajul antropologului, al etnologului, al istoricului ideilor și al istoricului literaturii. Este, într-adevăr, și o carte despre construcția genului și această dinamică ne spune foarte mult și despre modul în care femeia este concepută într-o „lume a bărbatului”, dar este, în același timp, și o carte care, oricât ar părea de surprinzător venind din partea mea, te face să visezi și să te deschizi spre alte orizonturi tocmai prin faptul că are o sumedenie de referințe care deschid poarta spre alte referințe.
Există în cartea lui Andrei Oișteanu un capitol fascinant referitor la fetișismul piciorului și mă gândeam, citindu-l, că, la Luis Buñuel, în câteva dintre filmele sale, există niște referințe directe la acest tip de fetișism. Și poate că, într-o ediție viitoare, Andrei Oișteanu va avea curiozitatea să-l citească pe Buñuel din această perspectivă. Mă gândesc, de exemplu, la clasicul film ”Tristana”, unde există scenă după scenă în care piciorul este valorizat într-o manieră care poate surprinde pe spectatorii mai puțin obișnuiți. Există apoi această dimensiune a fricii de femeie și a sexualității vrăjitoarelor și aici mă refer la banda desenată, care este ea însăși un continent extrem de vast. V-aș da în acest sens două exemple: unele mainstream și altele mai puțin frecventate și despre care nu ne place să vorbim în public. În privința exemplului mainstream, unul dintre autorii mei preferați de bandă desenată, poate chiar autorul meu preferat, Hugo Pratt, avea o serie de povești care se petrec în zona caraibiană, care este o zonă metisată, una în care sexualitatea joacă un rol privilegiat. Citindu-l pe Andrei Oișteanu și paginile sale despre părul erogen al femeilor și despre despletirea lor, nu mă puteam împiedica să gândesc că există o dimensiune comparată care ne poate permite să înțelegem rolul pe care această sexualitate, deviantă tocmai prin plasarea ei în posturi neobișnuite bărbatului, îl joacă în foarte multe culturi. În acest Tropic al Capricornului, există foarte multe referințe pe care Andrei Oișteanu le poate integra în această paradigmă. Mai există problema discursului direct și deschis despre sexualitate pentru că aceasta este, de fapt, marea dificultate în termeni antropologici şi simbolici, de a vorbi, de a desena, de a discuta despre sexualitate. Și aici există foarte multe referințe ale benzii desenate erotice, care poate varia de la ceea ce înseamnă o descriere mai degrabă eufemistică până la o descriere cât se poate de directă, dar dincolo de această diferență de abordare există ceva ce rămâne, acest mister care nu se poate epuiza. Și cred că o carte puternică, cum este cea a lui Andrei Oișteanu, vorbește despre acest mister care nu se poate epuiza, fiindcă nu poți să epuizezi misterul chiar dacă îl privești ca antropolog, ca istoric, sau ca istoric al literaturii.
Așadar, această carte este importantă pentru practicieni, pentru istoricii literaturii, mai cu seamă pentru că are câteva referințe, cred eu, fundamentale la istoria literară mai veche sau mai nouă. Pentru cine, de exemplu, recitește astăzi George Sion – Suvenire contimpurane – cartea lui Andrei Oișteanu este o referință obligatorie, pentru că ea descrie contextul în care se produc inițierile erotice ale boierilor moldoveni în secolul al XIX-lea. Pentru cine dorește să discute avangarda românească, textele lui Andrei Oișteanu despre erotizarea poeziei și despre suprarealismul erotic, iarăși, sunt foarte importante. Să ne amintim doar de tipul de limbaj pe care Geo Bogza l-a practicat și pe care l-a adus în conflict direct cu autoritatea. Principala pledoarie pe care volumul Sexualitate şi societate o face este o pledoarie în direcția detabuizării, care se face în modul cel mai direct cu putință discutând, verbalizând, asumând traumele care există, discutând despre vinovății, conversând și eliminând zonele pe care preferăm să le ignorăm fiindcă așa este mai comod, fiindcă așa am fost învățați. Din acest punct de vedere, orice discuție juridică trebuie precedată de o discuție antropologică. A te hazarda să ataci nepregătit subiecte care sunt delicate, prin formule juridice, poate fi o manieră extrem de contraproductivă.
Eu sunt bucuros că am fost în această seară alături de Andrei Oișteanu, pe care-l prețuiesc și de care mă leagă o fecundă prietenie intelectuală și sunt foarte curios să văd ce teritoriu nou va explora Andrei Oișteanu, pentru că dacă am fi fost în secolul al XIX-lea, eu l-aș fi văzut pe Andrei Oișteanu ca scriitor și explorator.
(va urma)
