A fost demult o săptămână ploioasă dintr-o vară care, în mintea mea, se voia cu totul scăldată în razele calde ale soarelui, în freamătul blând al firelor de iarbă şi în mireasma îmbătătoare a florilor de trandafir. La început, copilul de atunci s-a întristat, la gândul că jocurile şi plimbările trebuie să se domolească, până ce va sosi iar vremea menită lor. Dar mai apoi, ca dintr-un vis, vocea bunicului mi-a amintit că port în mine o dorinţă. Şi aşa se face că, sub blânda lui privire, am învăţat să explorez, cu ochi curioşi şi cu paşi mici, dar foarte siguri, lumea tainică străjuită de litere, imagini şi cuvinte. De dincolo de hotarele minţii, se făcea că fiecare formulă magică a basmelor părea să îmi şoptească acelaşi vechi şi tainic adevăr, care spunea că cine a apucat să pătrundă prin portalul magic care leagă viaţa noastră de tărâmul lui A fost odată, nu va obosi niciodată să soarbă din elixirul dătător de speranţă şi înţelepciune. Şi rând pe rând, fiecare plonjare în acest nesfârşit ocean se împletea cu nenumărate întrebări, aparent greu de elucidat, dar al căror răspuns nu înceta să apară, dintre semnele negre încrise pe pagini decorate deopotrivă în alb şi în culori vii.
Ca un răspuns binevenit al vremurilor actuale, când fiecare secundă pare să graviteze haotic în jurul a fel de fel de întâmplări și imagini senzaționale şi de cuvinte spuse, adesea, la întâmplare, de dragul de a ne face auziţi, poveştile ne ies în cale, fără încetare. Prin ele dobândim puterea de a transforma măcar o oră din cele douăzeci și patru ale zilei într-un timp asemănător celui despre care știm că a fost plăsmuit sub semnul binelui purtător de iubire, frumusețe și înțelepciune. Iar mai apoi, când mintea vrea la rându-i să plutească printre vise, ne va fi dat să înţelegem că, pentru a deveni călători spre tărâmul nemuritorului A fost odată, trebuie să ne transformăm, la rândul nostru, în demni mesageri ai acelor vorbe frumoase şi gânduri senine care, împletite, vor răspândi în jurul nostru o lumină binefăcătoare.
În această ambianţă, cele cinci destinaţii literare plănuite pentru anul care tocmai şi-a făcut simţită prezenţa tind să se detaşeze de tradiţia clasamentelor anterioare, dezvăluindu-se asemenea oricăror răspunsuri ieşite în calea gândurilor aflate pe un tărâm în care, nu de puţine ori, se făcea că orice zbucium cotidian îşi afla o fericită replică într-un glas mângăietor. Căci dacă în ultimii ani omuleţul cititor a avut parte de aventuri spectaculoase pe tărâmul cuvintelor care trezesc, hrănesc şi înseninează fiecare crâmpei de zi, cu atât mai mult vremea de azi se întrezăreşte ca un timp blând, aflat sub semnul unor noi descinderi şi binevenite reîntoarceri, la hotarul dintre viaţă şi acea corolă de vise. Departe de a se asemăna cu un fragil balon de săpun, aceasta din urmă va îmblânzi, fără îndoială, iureşul caruselului, scăldând fiecare geană de umbră, tăcere şi incertitudine în nesfârşitul ocean al vieţii şi al speranţei.
1. Cu paşi mărunţi, dar foarte siguri printre tainele istoriei
Încă din copilărie am fost o ascultătoare fidelă a poveştilor desprinse din istorie, pe care părinţii şi bunicii mi le spuneau adesea împletind amintirile lor cu cele înscrise la loc de cinste în diverse cărţi care, de multe ori, ascundeau la rândul lor, printre cuvinte şi imagini, alte istorii, relativ mai recente dar tot atât de dragi.
Pe atunci, nu visam decât să cresc şi să învăţ să pătrund singură aceste taine, pe care să le port cu mine şi să le răspândesc în lumea mea, asemenea celor ce mi le-au istorisit odată. Iar astăzi, când dorinţa de a pătrunde cu hotărâre în tainele unui trecut deopotrivă îndepărtat şi viu se dezvăluie în deplină splendoare, poveştile ne ies în cale pentru a ne aminti că, dincolo de titluri opulente şi visuri de mărire deşartă, istoria s-a scris deopotrivă cu slove de lumină şi lacrimi de sânge.
Şi aşa se face că, dintre coperţile groase şi paginile îngălbenite de vremuri, cei pe care îi (re)cunoaştem ca fiindu-ne strămoşi recuceresc arena timpurilor, asemenea oricăror călăuze destoinice care, după ce ne vor fi învăţat ce înseamnă cu adevărat nobleţea, înţelepciunea şi curajul puse în slujba dragostei de pace şi de neam, se arată iarăşi biruitori în lupta cu nemiloasa uitare.
2. Călătorie pe tărâmul poveştilor răvăşitoare şi vindecătoare
A fost o vreme în care, atentă fiind la oamenii care călătoreau în rând cu mine prin viaţă şi pe stradă, vedeam multe feţe pe cât de pline de viață și machiaj, pe atât de îngândurate. Mult timp m-am întrebat de ce, refuzând, parcă, să cred că toate tristeţile şi durerile sufletelor nu sunt decât nişte mofturi copilăreşti sau, mai rău, nişte efecte fireşti ale unei societăţi care, prinse în goana nestăvilită după aprecieri şi putere, confundă fiecare clipă cu o picătură dintr-un oarecare elixir psihedelic.
Puțin mai târziu, o poveste cât se poate de adevărată a început să prindă viaţă chiar sub ochii mei cei prinşi în mrejele unui timp înţesat până la refuz de ştiri şi sloganuri senzaţionale şi alarmante, de suferinţe aducătoare de panică şi deznădejde. Iar în rând cu ele, alte pagini ale vieţii de dincolo de cărţi îşi strigau, parcă, dorinţa de a avea un deznodământ fericit, vestinudu-ne că venit momentul să ne îngăduim să fim, să privim, să ascultăm, să respirăm, să descoprim fiecare crâmpei al lumii în care am fost meniţi să ne naştem ca pe un loc sigur, ca pe o şcoală în care, petrecând mai mult de doisprezece ani, vom transforma fiecare secundă într-o lecţie preţioasă.
De această dată, şcoala se va metomorfoza într-o…călătorie fascinantă prin propiul univers care, împletit cu tainele poveştilor vor dezvălui că fiecare zbatere a prezentului își află ecouri nebănuite în şoaptele tainice ale unui trecut deopotrivă purtător de durere, deznădejde, speranţă şi iertare. Şi chiar dacă alegem să ne scăldăm lacrimile în razele binefăcătoare ale soarelui şi în paleta de culori ale florilor, sau pornim în călătorii iniţiatice pentru a învăţa lecţiile iubirii adevărate şi a preschimba norii suferinţelor în oceane de viaţă, vom înţelege că a sosit vremea ca spiritul să se retrezească, ploinjând în lumină. Mai plăpândă sau mai puternică, fără însă a ne orbi, ea va dăinui veşnic, asemenea unei oglinzi menite să plăsmuiască fiecare zi în seninul dragostei, al compasiunii şi al recunoştinţei pentru ceea ce suntem, pentru fiecare clipă din timpul ce ni s-a dat.
3. Insula bătăilor de inimă (Laura Imai Messina, Editura Humanitas Fiction, 2024)
Acum ceva vreme, se făcea că totul părea scufundat în tăcere, când nici măcar culorile nu se puteau deschide înainte-mi, învăluindu-mă în lumină. Până într-o clipă, în care, de dincolo de hotarul cu slove negre scrijelite pe pagini albe, nişte spirite blânde mi-au cuprins inima, redeschizând calea către acele bucurii născute dintr-o neîncetată speranţă şi un emoţionant imn închinat dorului şi durerii. Şi aşa se face că, plutind printre poveştile vechi de când lumea şi în acelaşi timp deplin ancorate într-o realitate mai vie ca niciodată, am pătruns printre tainele unor poveşti care, plăsmuite printre secretele mereu surprinzătoare ale culturii japoneze, m-au purtat într-un timp aparent de nedesluşit.
În nespusa-i generozitate, el părea că s-a oprit la rândul lui în loc, pentru a vindeca greşelile trecutului, aşa cum, înainte vreme, un anume telefon al vântului părea să hrănească fiecare spaimă şi suferinţă cu elixirul dragostei şi al speranţei. Iar foarte puţin mai târziu, cele pe care le credeam extrem de cunoscute se preschimba în crâmpeie din acea arenă unde toţi suntem chemaţi să dansăm, fără a şti unii despre alţii decât că fiecare, de la locul lui, purtăm în noi culoarea celor care ne-au dat viaţă.
Iar ca un răspuns luminos al unui timp scăldat în incertitudini, un nou omagiu închinat vieţii cuprinse de frumos şi înţelepciune se va ţese chiar sub ochii noştri, vindecând rănile trecutului şi conectând fiecare vibraţie a inimii la dansul fascinant al firelor de nisip. Poate mai mult ca niciodată, acestea din urmă tind să spargă barierele clepsidrelor, sfidând toate acele priviri curioase și tăioase ale unei lumi care crede că în spatele oricărei dureri a sufletului nu se află altceva decât un moft lipsit de maturitate.
4. Lumina fericirii (Éric-Emmanuel Schmitt, în pregătire la Editura Humanitas Fiction)
Copii fiind, ne visăm adesea personaje trăitoare pe tărâmul nesfârşit şi plin de vrajă al basmelor şi legendelor, pentru ca mai târziu, însăşi realitatea să ne înzestreze spiritele cu iscusinţa de a descifra măcar o parte dintre tainele şi tâlcurile presărate în drumul nostru pentru a ne face mai puternici, mai îngăduitori şi mai senini în faţa obstacolelor. Iar pe măsură ce ajungem să ne numărăm printre cei mari şi purtători ai acelor poveşti pe cât de vechi, pe atât de bogate în înţelepciune, ochii minţii şi ai inimii tind să se deschidă cu o putere nebănuită.
Cu sau fără voia noastră, ne lansăm într-o haotică pendulare printre diversele cotloane ale unei lumi care, pe măsură ce îşi etalează cu hotărâre firea civilizată şi dezlănţuită, naşte în om un dor nestăvilit de a retrezi toate acele amintiri dătătoare de bucurie care s-au întâmplat odată şi s-au scris pe tărâmuri pline de lumină, părând să alunge orice umbră de tristeţe şi suferinţă. Şi astfel, mistuiţi de setea de a gusta măcar o picătură din elixirul paradisului demult pierdut, ne alăturăm, fără îndoială, tânărului Noam, personajul care, asemenea multor eroi porniţi în căutarea timpurilor pierdute, redeschide poratalul greu al unei lumi magice.
La o primă vedere, trecerea prin el coincide cu momentul în care, călătorind pe firul unor istorii plăsmuite deopotrivă din adevăruri şi jocuri fascinante ale imaginaţiei, înţelegem că, de fapt, fiecare crâmpei al trecutului are menirea să se îngemăneze cu un prezent mult ieşit din întuneric. Iar ca un răspuns binevenit al timpurilor, apropierea de finalul unei călătorii ce se anunţă a fi îndelungată, străbătând fiecare dintre secolele astrale ale omenirii, ne deschide calea către un prezent străjuit de un şir nesfârşit de obstacole menite să ne pună la încercare dragostea şi curajul pe care fiecare le-am dobândit atunci când, odată ca niciodată, fost-am înzestraţi cu viaţă.
Rând pe rând, sub ochii noştri se vor fi dezvăluit poate deja acele crâmpeie de veche legendă menită a-şi afla nebăbnuite ecouri în stihurile unei rugăciuni, sau de istorisire care, rătăcită printre zgomotele secundelor, nu încetează a ne vorbi despre voinţa de nestăvilit a omului de a descifra tainele lumii sale, transformând fiecare cuvânt şi faptă într-un elixir binefăcător, dăruitor de viaţă fără de moarte. Şi aşa se face că, sorbind acum din Lumina fericirii, spiritul zbuciumat va poposi la porţile vechii Atenei, acolo unde se spune că, într-o, oarecare vreme, zeii veneau dimineaţa să ne trezească, (…) ne ascultau dorinţele şi încercau să ni le îndeplinească, (…) ştiau ce gândeam şi ne puteau trimite semne (Colm Toíbín), iar mai apoi înţelepciunea şi-a aflat, poate pentru totdeauna, sălaş desăvărşit.
5. Trei (Valérie Perrin, Editura Litera, 2023)
Nu foarte demult, am fost un omuleţ care a învăţat să fie cititor conştient că aceşti prieteni reci dar siguri au răspuns la toate acele inevitabile De ce-uri, pe cât de nevinovate, pe atât de obositoare pentru cei agitaţi în faţa adevăratelor griji cotidiene. Şi aşa se face că, atunci când credeam că prietenia este, la rândul ei, o lecţie pe care o poţi aprofunda prin intermediul diverselor poveşti numai bune de adormit copiii şi de trezit minţile viitorilor adulţi, tot poveştile au fost cele care mi-au dăruit un răspuns viu. Căci pe măsură ce fiecare pagină cuprinsă cu privirea ceda locul unor vise cu ochii foarte larg deschişi, viaţa îmi demonstra, fără să prind bine de veste, că prietenia este, de fapt, un dar de mare preţ, pe care îl ascundem în străfundurile inimii şi îl facem să prindă viaţă ori de câte ori este nevoie să aducem în jurul nostru măcar un strop de lumină.
De dincolo de timpuri, poveştile se scriu, fără încetare, purtând cu ele aceeaşi morală plină de mister a prieteniei adevărate, aceea care nu ţine cont nici de distanţele geografice şi nici măcar de noianul de judecăţi şi prejudecăţi lansate în şi de lumea cea mare. Ele se scriu discret, elegant şi firesc, lăsând în urma lor umbre mari şi vii de lumină, ieşite în cale pentru a face ordine într-o perioadă în care valoarea şi calitatea prieteniei par să fie adesea contabilizate prin prezenţa cât se poate de constantă şi fidelă în faţa unor ecrane care te îndeamnă să devii prietenul de la celălalt capăt al unui oarecare chat. Iar dintre cuvinte şi foşnete de pagini, o voce înţeleaptă ne şopteşte, printre altele, că prietenul adevărat este cel care, mai presus de orice faimă socială și înălțime a minții, nu pregetă nici măcar o secundă să transforme fiecare vorbă mult aleasă şi meşteşugită într-un sfat dăruitor de putere, într-un gând bun sau chiar într-o rugăciune pe care fiecare dintre noi o înălţăm spre cer, devenind, prin ea, demni purtători de cuvânt ai celor dragi pe care îi purtăm neîncetat în inimile şi în cugetele noastre.
(Surse imagini: https://www.libris.ro/, https://humanitas.ro/.)
